Cel mai frumos cuvant

Pentru mine este: "da".
Are gust de caramel si caramelul mi se pare delicios.
M-am analizat sa vad de ce ma face fericita cuvantul asta? Daca ne gandim bine, cuvintele sunt o experesie a capacitatii noastre de abstractizare. Vrem sa ne reprezentam lumea in minte si atunci ii dam un nume. Ba mai mult - scriem acel nume cu niste simboluri actiune care abstractizeaza si mai mult lumea.
Prin abstractizari rigidizam universul, fara sa fi planificat asta - numai ca efect secundar. Ce vreau sa spun? Pai uite scriu "luna". Si am intepenit acest minunat element al universului nostru intr-o reprezentare abstracta in mintea mea. Mai are vreo legatura reala cu minunea care este aceasta masa de materie? Nu, nici macar cat are o poza a lunii.
Ei si atunci ce lume am inchis eu in cuvantul "da" daca il percep ca pe un simbol al libertatii, al fericirii, al vietii, al iubirii? Poate ca mi s-a spus de prea multe ori nu si atunci prin contrast da a devenit atat de frumos? Poate....
Mai am de analizat dar nu pot sa nu constientizez cat de mult imi place "da" si de cat bine ma umplu atunci cand am parte de el.

Iubirea - http://puterea-mintii.ro/iubirea/

(am primit textul pe email cu subiectul "parintele Arsenie Boca". am cautat pe net si am identificat ca sursa pe cea din titlu. sper sa fie corect. nu am reusit sa aflu legatura cu parintele Arsenie Boca.)

Renunta la tot ce te impiedica sa iubesti


A iubi nu inseamna “a avea emotii”. A iubi inseamna: a fi bland cu altul si a fi blind cu tine insuti , a fi tolerant si ingaduitor, a fi ferm, dar nu rau, a fi corect si cinstit cu tine si cu altul, dar nu a judeca, a ierta pentru ca tot ce este gresit este cauzat de experiente trecute si genereaza suferinta si, ca urmare, totul poate fi iertat la tine si la altul. A nu repeta comportamentele care creaza suferinta altui om sau tie insuti , a-l incuraja pe celalalt, a-l sprijini si a-l ajuta sa se simta mai bine, sa rada, sa fie vesel si sa paseasca in viitor cu incredere si speranta.

Timpul ne creste copiii

Printr-o intamplare frumoasa ne-am regasit cu toti copiii in jurul nostru duminica dimineata. Nu zic, e si bucataria mica dar parca dadusera o fuga pana in Tara Minunilor si Alice le servise la ceai si bucatele de ciuperca, din partea care te creste.
Cand a trecut timpul? Nu stiu... dar parca ieri ma uitam cu grija pe podea sa nu calc peste vreo mogaldeata care se deplasa fulgerator in patru labe iar acum ma uit la una cu capul pe spate, la alta ochi in ochi si la ultima doar cu capul putin inclinat intr-o parte.
Iar cand dupa trei ore de mers nu mai incapeau pe bancheta din spate (face si Loganul fata cum poate la efectele ciupercii) le-a apucat din senin cantatul de colinde si noi nici nu am respirat de la km 65 pe A1 pana la intrarea in Bucuresti de frica sa nu rupem vraja care ne cuprinsese. Nu isi mai aminteau toate cuvintele, se intorceau si mai reluau cate o strofa dar era atata liniste si armonie ca am ajuns sa cred ca am fost copil cuminte si anul asta si ma infrupt cu voluptate dintr-un cadou dulce lasat de Mos Nicolae in gheata.

Prin curtea scolii

Cobor din masina in fata portii. Copilu' sta in spate si ghiozdanul mare, mare incape bine intre ea si bancheta.
Ii zambesc asa cum numai eu pot zambi la 7.30. Mana ei e mica si calda ca o aripa de pasare cuibarita in cuib o strange pe a mea.
Trecem de poarta si pe alee mai sunt copii. In unele zile mai multi, in altele mai putini. Unii foarte eleganti - cara dupa ei pardesie lungi cu desene complicate. Poate pardesiul vazut de mami cand era mica in vreo vitrina inaccesibila. Altii cu fesuri haioase exact ca tatii tineri care par parteneri de fotbal in spatele blocului. Bunici supraponderale si cu coafuri vopsite vorbesc continuu in soapta despre ce "trebuie", aplecandu-se la urechea cate unui zvapaiat care isi cauta din ochi victima din ziua aceasta.
Aastazi se strang bani pentru cadouri si casierele sunt la mare cautare. Asteapta patrunse de importanta instant sa fie recunoscute.
"Ma astepti sa-ti fac cu mana, da?" Inca mai sunt lacrimi in vocea asta care a trebuit sa-si abandoneze prietenul imaginar (pe care il cheama Casi) ca sa invete sa scrie si sa citeasca. "Nici azi nu am invatat sa citesc...." e raspunsul la intrebarea "ce ai facut azi la scoala". Da' bine frate cand o sa-i invete ca ne cam pierdem rabdarea.... Deja am inceput noi singuri acasa sa citim o carte frumoasa despre Jack si vrejul de fasole. Altminteri au invatat multe - pana la litera o mare si pana la adunarea cu cinci (cu cinci sute de mii?). Si au mai invatat ca e ceva, ceva cu viata asta. Va fi de vazut ce....
O imbratisare inima pe inima prin hainele care s-au racit deja (3 grade in dimineata asta) si trece pragul portii pe care o tablita ne avertizeaza "Accesul parintilor interzis". Sufletul meu o ignora si intra ascuns in unul dintre buzunarele gecii care uite i-a ramas mica. Copila asta imi seamana: are mainile lungi.
Curtea din spate e spatioasa si pustie la ora asta. Copila parca pluteste, nu atinge pamantul cu picioarele mici care au invatat sa mearga tot in preajma unui Craciun. Acum cinci ani.
Intra si un timp dispare. Scoala inghite tot. Sistemul niveleaza.
Exact cand sa intru in panica un capulet mic apare la o fereastra la etaj - "fereastra noastra". Se vede numai jumatate ca sunt ferestrele inalte si nici ridicata pe varfuri nu-i ajunge gurita la margine. Si mana ei micuta - aripa de pasare - se agita sa se desprinda de brat si sa revina la mine. Zambesc inca odata si mana mea se ridica automat si flutura a speranta.
Abia pe la Universitate ma ajunge si sufletul meu din urma si respir intreaga. Asta e clasa intai.

Una zicem, alta facem

Pai de ce mai dragilor? Daca zici ca da de ce faci ca nu? Daca zici ca nu de ce faci ca da?
Stii ce cred eu? Daca nu faci ce zici nu-ti va fi prea bine. Treaba ta cum decizi sa nu faci dar te asigur ca prea bine nu-ti va fi. Nu pentru ca vei merge in Iad - sper ca te pregatesti temeinic pentru raspunsurile la judecata de apoi - dar nu te vei suporta tu insuti. Si asta e cel mai mare Iad pe care il poti trai. Macar in celalalt intri mort - e un avantaj trebuie sa recunosti. Pe asta il simti pe viu. Ce zici? Parca iti vine sa te mai gandesti putin, nu?

Cand nu se potriveste, o mai potrivesc cu mana

http://www.facebook.com/#!/CucerestelRo?fref=ts

Am citit cartea. Si m-a uns pe suflet cu cateva intelegeri si despre comportamentul meu si despre al altora. Despre al meu mai intai. :)
Am aflat ca sunt dependenta de un drog extrem de halucinant: coerenta.
Frate, se pare ca vad fiecare intamplare ca pe un puzzle abia scos din cutie - amestecat. Si nu ma las pana nu pun bucatelele fiecare la locul ei. Daca nu sunt puse unde "trebuie" am dureri de cap, greturi, depresii severe si ganduri sinucigase. Si sunt foarte perseverenta.....
Faza e ca incerc sa le imbin privind plansele de model - care nu prea au de-a face cu imaginea reala ci sunt pictate demult de tot (de bunica, mama sau alte femei din viata mea sau de fratii Grimm).
Iar cand o piesa nu se potriveste, o mai potrivesc eu cu mana, o inghesui in locul ala, o indoi, o intorc pe spate. In loc sa-i gasesc locul ei firesc, o mai colorez pe la colturi ca sa respecte plansa de model.
Ha! Sunt tare departe de realitate si asta pentru ca sunt dependenta de coerenta. Nici macar nu sunt eu de vina. Ci creierul meu care are de respectat si el o serie de principii (prezentate magistral in carte. v-o recomand!).

De exemplu pricipiul angajamentului/consistentei:
"Oamenii tind sa adopte mai usor un comportament sau o atitudine daca acestea sunt in concordanta cu un angajament anterior. Studiile au aratat ca aceia care pariaza la cursele de cai devin mult mai increzatori in sansele calului lor imediat dupa ce au pariat pe acesta. In parte, acest lucru se intampla deoarece incercam sa evitam fenomenul numit disonanta cognitiva, ce presupune existenta simultana a doua ganduri contradictorii in mintea noastra. Astfel, in timp ce ne precepem ca fiinte inteligente, nu putem recunoaste ca tocmai ne-am pariat banii pe o biata gloaba! Apoi, avand in vedere ca realitatea nu mai poate fi schimbata (banii au fost deja dati), singura modalitate prin care mai putem scapa de sentimentul neplacut ca am facut o greseala este sa privim acea martoaga ca pe un adevarat armasar. Daca insa, la sfarsitul cursei, respectivul cal se intampla sa piarda detasat, vom putea veni, in deplina siguranta, cu rationamente de genul: "Si parea un adevarat zmeu la linia de placare. In mod sigur ca nenorocitul acela de jocheu l-a spalat cu vreun sampon special, sa para mai vanjos." In acest fel, ne putem pastra in deplina siguranta parerea buna despre noi insine. Nu am gresit cu nimic, am avut, pur si simplu, ghinion."

Deci nu suport lipsa de coerenta. Imi trebuie! Nu am de gand sa-mi fac o lobotomie ca sa-mi scot acest principiu din minte dar sunt ferm hotarata sa fiu coerenta cu acele angajamente luate constient de MINE si nu de Scufita Rosie.

De ce nu....