Un barbar in Asia

Am citit: "Un barbar in Asia", de Henri Michaux. Mi-a placut foarte mult.
Va scriu cateva fragmente:

"Era in curtea aceea un barbat foarte batran: m-a salutat dar eu i-am observat salutul o clipa prea tarziu. Muzica a reinceput si eu imi spuneam: "De m-ar mai privi odata!" Era un pelerin, nu era de prin partea locului. Mi se paruse ca avea ceva prietenos fata de mine. Muzica se sfarsi. Ma simteam in extaz. El s-a intors catre mine, m-a privit si a plecat. In privirea lui era ceva pentru mine, intim. Inca mai caut sa aflu ce mi-a spus. Ceva important, esential. M-a privit, pe mine si soarta mea, cu un soi de aprobare si de bucurie, dar si cu un firicel de compasiune si aproape de mila, iar eu ma intreb ce poate sa insemne asta."

"Cand calul vede pentru prima oara o maimuta, o observa. Vede ca maimuta rupe florile arbustilor, le rupe cu rautate (nu brusc), o vede. Vede si ca ea isi arata adesea coltii tovaraselor ei, ca le smulge bananele, desi ea insasi are unele la fel de bune pe care le lasa sa cada pe jos, vede ca maimuta musca fapturile mai slabe. O vede zbenguindu-se, jucandu-se. Atunci calul isi face o idee despre maimuta. Isi face o idee circumstantiala si vede ca el, calul, este o cu totul alta fiinta.
Maimuta remarca iute toate caracteristicile calului care-l fac nu numai incapabil de a se atarna de crengile copacilor, de a apuca o banana cu labele, ci si in general, de a face vreuna din acele actiuni atragatoare pe care se pricep maimutele sa le faca.
Acesta este primul stadiu al cunoasterii.
Mai pe urma insa, se intalnesc cu o anumita placere.
In India, aproape intotdeauna se afla o maimuta in grajduri. Ea nu-i face nici un serviciu vadit calului, nici calul maimutei. Cu toate astea, caii care au un asemenea tovaras muncesc mai bine, sunt mai sprinteni decat altii. Se presupune ca maimuta, cu strambaturile, topaiala si ritmul ei diferit, il face pe cal sa se relaxeze. Cat despre maimuta, ei i-ar placea sa-si petreaca noaptea in tihna. (O maimuta care doarme printre ai sai e mereu in garda.)
Un cal poate simti asadar ca traieste mult mai bine cu o maimuta decat cu o herghelie de cai.
Daca am putea afla ce crede acum calul despre maimuta, e foarte probabil ca el ar raspunde: "O, zau ca nu stiu!"
Cunoasterea nu progreseaza cu timpul. Trecem peste diferente. Ne acomodam cu ele. Cadem la intelegere. Dar nu mai stim prea bine cine de unde si ce e. Aceasta lege fatala face ca vechii rezidenti in Asia si persoanele cele mai amestecate cu asiaticii sa nu fie in stare sa pastreze o viziune centrata despre locul unde se gasesc, pe cand un privitor naiv aflat in trecere pune uneori degetul pe centru."

Iar autorul pune minunat degetul pe centru.....

Bancuri despre prostie

Un om satul de toate se hotaraste sa-l caute pe Dumnezeu. Si pleaca in calatorie. Pe drum intalneste un lup.
- Ce faci omule? Unde mergi?
- Il caut pe Dumnezeu sa-l rog sa-mi fie mai bine, ca nu mai pot.
- Atunci cand il vei gasi sa-i spui si despre mine. Ca uite cate dobitoace o duc bine, stau la caldura in grajduri, li se aduce mancarea la nas. Eu stau in frig si greu imi gasesc de mancare. De cele mai multe ori trebuie sa ma multumec cu un hoit.
- Bine, zice omul. O sa-l intreb.
Si pleaca mai departe. Se intalneste cu o fata frumoasa, desteapta si bogata. Dar deprimata.
- Unde te duci omule?
- Il caut pe Dumnezeu sa-l rog sa-mi fie mai bine, ca nu mai pot.
- Atunci cand il vei gasi sa-i spui si despre mine. Uite altele nu sunt atat de frumoase ca mine, nici atat de destepte, nici atat de bogate si sunt fericite. Iar eu plang toata ziulica.
- Bine, zice omul. O sa-l intreb.
Si pleaca mai departe. Se intalneste cu un copac uscat, in mijlocul unei frumuseti de paduri.
- Unde te duci omule?
- Il caut pe Dumnezeu.
- Atunci cand il gasesti sa-l spui si despre mine. Uite toti fratii mei din padure sunt verzi. Numai eu sunt uscat si simt ca mi se apropie sfarsitul. Ce au ei si eu nu am?
- Bine, zice omul. O sa-l intreb.
Si pleaca mai departe si se intaneste cu Dumnezeu. Ii spune toate ofurile si Dumnezeu ii da toate raspunsurile iar lui ii zice sa se intoarca pe unde a venit ca i-a pregatit  o surpriza frumoasa.
Si o pleaca omul pe drumul de intoarcere. Si se intalneste cu pomul.
- Ei, intreaba pomul, l-ai gasit pe Dumnezeu?
- Da. Si a zis ca te usuci pentru ca la radacina ta e ingropata o mare comoara. Atat de mare ca radacinile nu mai pot ajuge la hrana.
- Aaaaa. Atunci ia omule harletul asta si dezgroapa comoara sa ma scapi si pe mine de la moarte.
- Nu, nu. Nu pot. Ma grabesc ca Dumnezeu mi-a pregatit o surpriza.
Si pleaca mai departe, alergnd. Se intalneste cu fata.
- Ei l-ai gasit pe Dumnezeu?
- Da, zice omul. Si mi-a spus ca trebuie sa te mariti pentru ca orice bucurie sau necaz se duce mai usor in doi.
- Aaaaa. Pai uite mie imi place de tine. Te rog insoara-te cu mine.
- Nu, nu. Nu pot. Ma grabesc ca Dumnezeu mi-a pregatit o surpriza.
Si pleaca mai departe, alergand. Se intalneste cu lupul.
- Ei, l-ai gasit pe Dumnezeu?
- Da, zice omul. Si mi-a zis ca sa nu-ti faci griji ca va veni un prost la tine si daca il mananci pe asta iti va ajunge pe cateva zile.

(va urma)

Sufletul

Scriu asta nu pentru a da definitii - care oricum ar fi ridicol de necuprinzatoare - ci pentru a indemna la responsabilitate asupra "lucrului nemuritor" pe care il detinem.
De fapt nu il avem ca o proprietate ci suntem el, suntem sufletul.
Nu putem sa masuram lucrurile spirituale cu masuri materiale. E stupid sa incerc. Ar fi ca si cum m-as gandi sa dau cerul putin mai la stanga pentru ca acolo e mai senin. Totusi o facem si asta ne duce la iluzia ca si la nivelul sufletului suntem divizati. Sufletul insa este un continuum.
Nu putem sa ne inchipui continuumul sufletesc pentu ca lumea materiala este facuta din particule unite intre ele prin forte (chiar de ce suntem obsedati de descoperirea celei mai mici particule, care sa nu mai poata fi divizata?). Totusi chiar daca nu ne putem inchipui la nivelul mintii putem constientiza pur si simplu asta, asa cum simtim bucuria si iubirea. Eu am constietizat asta. Si mi-am dat seama ca impartim acest "madular" al nostru cu toti. Suntem mereu "noi", in fiecare secunda. Asa ca simt o responsabilitate foarte mare pentru gestionarea acestui bun comun.
Va amintiti ca Iisus a spus: "Imparte averea ta saracilor si apoi vino dupa mine", ca un test suprem pentru un dregator bogat (Luca 18-32) - http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=48&cap=18.
Si nu cred ca a spus asta ca sa ne vada pe toti saraci sau ca sa ne punem toti banii in comun. Ci ca sa avem la indemana un test simplu prin care sa ne dam seama daca suntem in stare sa-L urmam. Pentru ca daca nu ne putem imparti averea materiala cum am putea sa acceptam ca impartim cu toti averea nemuritoare, adevarata avere, adevarata comoara - sufletul? Iar daca nu acceptam asta cum am putea fi in Dumnezeu (in imparatia lui Dumnezeu) care stiti ca e in interiorul nostru?
Asa ca astazi inclin balanta importantei in viata spre talerul pe care am pus sufletul. Chiar daca nu se vede nimic pe el, contine Totul.

Cel mai frumos cuvant

Pentru mine este: "da".
Are gust de caramel si caramelul mi se pare delicios.
M-am analizat sa vad de ce ma face fericita cuvantul asta? Daca ne gandim bine, cuvintele sunt o experesie a capacitatii noastre de abstractizare. Vrem sa ne reprezentam lumea in minte si atunci ii dam un nume. Ba mai mult - scriem acel nume cu niste simboluri actiune care abstractizeaza si mai mult lumea.
Prin abstractizari rigidizam universul, fara sa fi planificat asta - numai ca efect secundar. Ce vreau sa spun? Pai uite scriu "luna". Si am intepenit acest minunat element al universului nostru intr-o reprezentare abstracta in mintea mea. Mai are vreo legatura reala cu minunea care este aceasta masa de materie? Nu, nici macar cat are o poza a lunii.
Ei si atunci ce lume am inchis eu in cuvantul "da" daca il percep ca pe un simbol al libertatii, al fericirii, al vietii, al iubirii? Poate ca mi s-a spus de prea multe ori nu si atunci prin contrast da a devenit atat de frumos? Poate....
Mai am de analizat dar nu pot sa nu constientizez cat de mult imi place "da" si de cat bine ma umplu atunci cand am parte de el.

Iubirea - http://puterea-mintii.ro/iubirea/

(am primit textul pe email cu subiectul "parintele Arsenie Boca". am cautat pe net si am identificat ca sursa pe cea din titlu. sper sa fie corect. nu am reusit sa aflu legatura cu parintele Arsenie Boca.)

Renunta la tot ce te impiedica sa iubesti


A iubi nu inseamna “a avea emotii”. A iubi inseamna: a fi bland cu altul si a fi blind cu tine insuti , a fi tolerant si ingaduitor, a fi ferm, dar nu rau, a fi corect si cinstit cu tine si cu altul, dar nu a judeca, a ierta pentru ca tot ce este gresit este cauzat de experiente trecute si genereaza suferinta si, ca urmare, totul poate fi iertat la tine si la altul. A nu repeta comportamentele care creaza suferinta altui om sau tie insuti , a-l incuraja pe celalalt, a-l sprijini si a-l ajuta sa se simta mai bine, sa rada, sa fie vesel si sa paseasca in viitor cu incredere si speranta.

Timpul ne creste copiii

Printr-o intamplare frumoasa ne-am regasit cu toti copiii in jurul nostru duminica dimineata. Nu zic, e si bucataria mica dar parca dadusera o fuga pana in Tara Minunilor si Alice le servise la ceai si bucatele de ciuperca, din partea care te creste.
Cand a trecut timpul? Nu stiu... dar parca ieri ma uitam cu grija pe podea sa nu calc peste vreo mogaldeata care se deplasa fulgerator in patru labe iar acum ma uit la una cu capul pe spate, la alta ochi in ochi si la ultima doar cu capul putin inclinat intr-o parte.
Iar cand dupa trei ore de mers nu mai incapeau pe bancheta din spate (face si Loganul fata cum poate la efectele ciupercii) le-a apucat din senin cantatul de colinde si noi nici nu am respirat de la km 65 pe A1 pana la intrarea in Bucuresti de frica sa nu rupem vraja care ne cuprinsese. Nu isi mai aminteau toate cuvintele, se intorceau si mai reluau cate o strofa dar era atata liniste si armonie ca am ajuns sa cred ca am fost copil cuminte si anul asta si ma infrupt cu voluptate dintr-un cadou dulce lasat de Mos Nicolae in gheata.

Prin curtea scolii

Cobor din masina in fata portii. Copilu' sta in spate si ghiozdanul mare, mare incape bine intre ea si bancheta.
Ii zambesc asa cum numai eu pot zambi la 7.30. Mana ei e mica si calda ca o aripa de pasare cuibarita in cuib o strange pe a mea.
Trecem de poarta si pe alee mai sunt copii. In unele zile mai multi, in altele mai putini. Unii foarte eleganti - cara dupa ei pardesie lungi cu desene complicate. Poate pardesiul vazut de mami cand era mica in vreo vitrina inaccesibila. Altii cu fesuri haioase exact ca tatii tineri care par parteneri de fotbal in spatele blocului. Bunici supraponderale si cu coafuri vopsite vorbesc continuu in soapta despre ce "trebuie", aplecandu-se la urechea cate unui zvapaiat care isi cauta din ochi victima din ziua aceasta.
Aastazi se strang bani pentru cadouri si casierele sunt la mare cautare. Asteapta patrunse de importanta instant sa fie recunoscute.
"Ma astepti sa-ti fac cu mana, da?" Inca mai sunt lacrimi in vocea asta care a trebuit sa-si abandoneze prietenul imaginar (pe care il cheama Casi) ca sa invete sa scrie si sa citeasca. "Nici azi nu am invatat sa citesc...." e raspunsul la intrebarea "ce ai facut azi la scoala". Da' bine frate cand o sa-i invete ca ne cam pierdem rabdarea.... Deja am inceput noi singuri acasa sa citim o carte frumoasa despre Jack si vrejul de fasole. Altminteri au invatat multe - pana la litera o mare si pana la adunarea cu cinci (cu cinci sute de mii?). Si au mai invatat ca e ceva, ceva cu viata asta. Va fi de vazut ce....
O imbratisare inima pe inima prin hainele care s-au racit deja (3 grade in dimineata asta) si trece pragul portii pe care o tablita ne avertizeaza "Accesul parintilor interzis". Sufletul meu o ignora si intra ascuns in unul dintre buzunarele gecii care uite i-a ramas mica. Copila asta imi seamana: are mainile lungi.
Curtea din spate e spatioasa si pustie la ora asta. Copila parca pluteste, nu atinge pamantul cu picioarele mici care au invatat sa mearga tot in preajma unui Craciun. Acum cinci ani.
Intra si un timp dispare. Scoala inghite tot. Sistemul niveleaza.
Exact cand sa intru in panica un capulet mic apare la o fereastra la etaj - "fereastra noastra". Se vede numai jumatate ca sunt ferestrele inalte si nici ridicata pe varfuri nu-i ajunge gurita la margine. Si mana ei micuta - aripa de pasare - se agita sa se desprinda de brat si sa revina la mine. Zambesc inca odata si mana mea se ridica automat si flutura a speranta.
Abia pe la Universitate ma ajunge si sufletul meu din urma si respir intreaga. Asta e clasa intai.