Cred ca greselile sunt lasate sa se manifeste cu un scop: acela de a invata ceva din ele.
Asa ca eu astazi - dintr-o perspectiva senina si clara - vad o greseala si ma bucur ca am ceva de invatat.
Cred ca am gresit cand am incercat sa inteleg lucrurile prin metoda reducerii la absurd - demonstrarea unui adevar aratand ca punctul de vedere contrar duce la absurd.
E clar ca merge in matematica - unde gandirea logica este atat de bine impachetata incat nu te poti rataci. In viata de zi cu zi si mai ales in lumea trairilor sufletesti cred ca e foarte simplu sa te ratacesti, folosind aceasta metoda. Cred ca riscul de ratacire e foarte mare. Am vazut la mine chiar un fel de determinare de a gasi logica acolo unde nu exista niciuna, doar ca sa evit trairea unei situatii absurde.
Gandirea logica - asta e ceea ce cred ca te ajuta sa apreciezi corect o situatie de viata. Asta si comunicarea - daca situatia de viata tine de domeniul relatiilor cu alte persoane.
joi, 28 martie 2013
luni, 25 martie 2013
Hai finule!....
Am mers la o cetate de langa Curtea de Arges. Ei, nu astazi. Astazi am fost la serviciu. Vara trecuta. Si ca sa urci la cetate (Poenari se numeste) trebuie sa urci niste trepte. Numai vreo 1400.... Dintre toti eu se pare ca eram cea mai putin talentata la urcat trepte. Copiii zburdau, eu ma taram din indicator, in indicator (pe traseu sunt puse extrem de ingenios indicatoare cu "mai aveti numai...trepte").
Ma ajunge un alt grup din urma. Si ma si depaseste.... Dar aveau si ei obositul lor: un tip care mi-a devenit instantaneu simpatic cand i-am depistat aceeasi ventilatie a plamanilor ca la mine (nu v-am spus ca erau 40 de grade Celsius la umbra ca sa nu devina o poveste de groaza).
Grupul meu nu se gandise sa ma incurajeze dar astia da. Asa ca unul dintre cei care zburdau pe treptele alea interminabile striga: "Hai finule, ca de aici sunt rulante.........."
Ma ajunge un alt grup din urma. Si ma si depaseste.... Dar aveau si ei obositul lor: un tip care mi-a devenit instantaneu simpatic cand i-am depistat aceeasi ventilatie a plamanilor ca la mine (nu v-am spus ca erau 40 de grade Celsius la umbra ca sa nu devina o poveste de groaza).
Grupul meu nu se gandise sa ma incurajeze dar astia da. Asa ca unul dintre cei care zburdau pe treptele alea interminabile striga: "Hai finule, ca de aici sunt rulante.........."
vineri, 22 martie 2013
Primit pe email - multumesc
Decalogul Ieromonahului Savatie Bastovoi
1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
Text: Savatie Baştovoi
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
Text: Savatie Baştovoi
marți, 19 martie 2013
Demnitatea
Cred ca m-am prins care e diferenta dintre umilinta si smerenie.
Umilinta o simti atunci cand faci actiuni pe care le urasti, nu iti plac dar esti constrans de anumite credinte pe care le ai sa le duci pana la capat. De exemplu eu ma simt umilita atunci cand trebuie sa mint. Pentru ca nu pot fi eu asa cum sunt, pe fata si simt nevoia sa ma arat altora asa cum vor ei sa fiu. Evident ca din asta am niste beneficii - psihologice sau materiale (de exemplu primesc salariu pentru 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana dar oare cat din timpul asta chiar muncesc?).
Smerenia o simti cand faci actiuni care te solicita intr-un anume fel dar le faci cu recunostinta. De exemplu muncesc voluntar in folosul altora. Nu castig nimic si totusi imi pun carca la bataie. Sunt recunoscatoare ca pot sa fac aceasta munca. Ba poate ca as si plati s-o fac.
De ce le-am adus pe astea doua impreuna? Pentru ca am observat ca aceleasi actiuni ii fac pe unii sa se simta umiliti iar pe altii sa se simta inaltati. Iar diferenta este una singura - recunostinta.
Iar atunci cand ne simtim umiliti ne pierdem sentimentul de demnitate. Si asta nu putem accepta, pur si simplu. Eu cel putin nu pot accepta. Si am observat si la altii acelas lucru. Acest sentiment de lipsa de demnitate e imposibil de indurat. Dar, desi sentimentul de crestere sau de descrestere a demnitatii apare in relatie cu ceilalti, suntem singurii responsabili pentru demnitatea noastra. Numai in cazul in care am fi niste persoane asistate (copii, bolnavi, batrani) putem cere de la altii sa se poarte cu noi in asa fel incat sa ne pastreze demnitatea. In rest, suntem singurii responsabili sa ne setam atitudinea de recunostinta in asa fel incat sa ne pastram INTACTA demnitatea.
Umilinta o simti atunci cand faci actiuni pe care le urasti, nu iti plac dar esti constrans de anumite credinte pe care le ai sa le duci pana la capat. De exemplu eu ma simt umilita atunci cand trebuie sa mint. Pentru ca nu pot fi eu asa cum sunt, pe fata si simt nevoia sa ma arat altora asa cum vor ei sa fiu. Evident ca din asta am niste beneficii - psihologice sau materiale (de exemplu primesc salariu pentru 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana dar oare cat din timpul asta chiar muncesc?).
Smerenia o simti cand faci actiuni care te solicita intr-un anume fel dar le faci cu recunostinta. De exemplu muncesc voluntar in folosul altora. Nu castig nimic si totusi imi pun carca la bataie. Sunt recunoscatoare ca pot sa fac aceasta munca. Ba poate ca as si plati s-o fac.
De ce le-am adus pe astea doua impreuna? Pentru ca am observat ca aceleasi actiuni ii fac pe unii sa se simta umiliti iar pe altii sa se simta inaltati. Iar diferenta este una singura - recunostinta.
Iar atunci cand ne simtim umiliti ne pierdem sentimentul de demnitate. Si asta nu putem accepta, pur si simplu. Eu cel putin nu pot accepta. Si am observat si la altii acelas lucru. Acest sentiment de lipsa de demnitate e imposibil de indurat. Dar, desi sentimentul de crestere sau de descrestere a demnitatii apare in relatie cu ceilalti, suntem singurii responsabili pentru demnitatea noastra. Numai in cazul in care am fi niste persoane asistate (copii, bolnavi, batrani) putem cere de la altii sa se poarte cu noi in asa fel incat sa ne pastreze demnitatea. In rest, suntem singurii responsabili sa ne setam atitudinea de recunostinta in asa fel incat sa ne pastram INTACTA demnitatea.
duminică, 17 martie 2013
Pastrati-va credinta in bine
Aceasta este postarea cu numarul 700. Profit de acest prag ca sa va urez sa va pastrati credinta in bine. Eu asa intentionez: sa ma trezesc in fiecare dimineata cu credinta ca oamenii sunt mai degraba buni si Universul e mai degraba prietenos.
http://reiki-angels.com/2013/03/16/calea-luminii-lui-omraam-aivanhov/
Nerabdarea
Traim intr-o cultura a nerabdarii. Toate le vrem repede si bine. Ni se pun termene extrem de scurte pentru a rezolva diverse probleme si sarim dintr-o urgenta in alta.
Astazi am invatat ceva si inca odata mi-am dat seama ca masuram lucruri spirituale cu masuri ale dimensiunilor materiale. Si nu se potriveste.
Dupa ce zilele trecute am simtit pe pielea mea ce bine e sa ai rabdare, am aflat astazi ca greseam cand credeam ca rabdarea mea s-a terminat demult. Rabdarea nu se termina. Nu este genul de resursa ca paiele dintr-o claie: chiar daca iei pai cu pai pana la urma se termina. Este genul de resursa ca pestii si painile cu care a saturat Iisus multimea: sunt atatia cat este nevoie.
Iar cu cat folosesti mai mult cu atat vine mai multa. E ca apa dintr-un izvor. Am facut acum cativa ani un put la tara la vreo 15 metri adancime. Am gasit din fericire apa si inca una buna. Si atunci am invatat ceva despre rabdare: trebuie sa folosesc apa din el la un debit scazut pentru ca daca deschid robinetul la maxim apa vine mai multa din izvor si mai cu putere asa ca antreneaza nisip care infunda filtrul sorbului pompei. Asa este rabdarea - ca apa dintr-un izvor: cu cat folosesti mai multa cu atat vine mai cu putere.
Deci gresit credeam ca rabdarea mea s-a terminat. Ea asteapta cuminte intr-o panza freatica interioara sa o folosesc. E putina daca folosesc putina. E multa daca folosesc multa.
Postul Pastelui e folositor din aceasta perspectiva. Folosesti rabdare cu ghiotura. Asa ca va veni multa si voi deveni rabdatoare.
Apropo, de ce credeti ca a fost izgonit Adam din Rai? Din cauza nerabdarii de a stii totul (de a fi exact ca Dumnezeu) dintr-o singura muscatura. Oleaca de rabdare sa fi avut si el.....
Multumesc preotului Mihai Andrei Aldea de la biserica Sf Daniil Sihastrul din Berceni a carui predica mi-a adus invatatura de astazi. si multumesc Doamne :)
Astazi am invatat ceva si inca odata mi-am dat seama ca masuram lucruri spirituale cu masuri ale dimensiunilor materiale. Si nu se potriveste.
Dupa ce zilele trecute am simtit pe pielea mea ce bine e sa ai rabdare, am aflat astazi ca greseam cand credeam ca rabdarea mea s-a terminat demult. Rabdarea nu se termina. Nu este genul de resursa ca paiele dintr-o claie: chiar daca iei pai cu pai pana la urma se termina. Este genul de resursa ca pestii si painile cu care a saturat Iisus multimea: sunt atatia cat este nevoie.
Iar cu cat folosesti mai mult cu atat vine mai multa. E ca apa dintr-un izvor. Am facut acum cativa ani un put la tara la vreo 15 metri adancime. Am gasit din fericire apa si inca una buna. Si atunci am invatat ceva despre rabdare: trebuie sa folosesc apa din el la un debit scazut pentru ca daca deschid robinetul la maxim apa vine mai multa din izvor si mai cu putere asa ca antreneaza nisip care infunda filtrul sorbului pompei. Asa este rabdarea - ca apa dintr-un izvor: cu cat folosesti mai multa cu atat vine mai cu putere.
Deci gresit credeam ca rabdarea mea s-a terminat. Ea asteapta cuminte intr-o panza freatica interioara sa o folosesc. E putina daca folosesc putina. E multa daca folosesc multa.
Postul Pastelui e folositor din aceasta perspectiva. Folosesti rabdare cu ghiotura. Asa ca va veni multa si voi deveni rabdatoare.
Apropo, de ce credeti ca a fost izgonit Adam din Rai? Din cauza nerabdarii de a stii totul (de a fi exact ca Dumnezeu) dintr-o singura muscatura. Oleaca de rabdare sa fi avut si el.....
Multumesc preotului Mihai Andrei Aldea de la biserica Sf Daniil Sihastrul din Berceni a carui predica mi-a adus invatatura de astazi. si multumesc Doamne :)
vineri, 15 martie 2013
Havaneza lui Camille
Nici nu stiu cand au trecut 3 ore..... Cred ca ori am fost eu in dispozitie romantica ori au fost ei prea buni (prea ca la tara?!?) dar havaneza lui Camille m-a impresionat pana la o harpa interioara care e din basmul ala unde instrumentele canta singure. Multumesc tuturor care au facut aceasta harpa sa se apuce de treaba.
Concert simfonic
Joi, 14 Martie 2013, 19:00 - 21:00
Sala mare
Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu"
Dirijor
CHRISTIAN BADEA
Solist
DAVID GRIMAL
Program
Hector Berlioz
Carnavalul roman
Ernest Chausson
Poem pentru vioară şi orchestră
Camille Saint-Saëns
Havaneză pentru vioară şi orchestră
Claude Debussy
Marea (trei schiţe simfonice)
Si opt minute din havaneza, inregistrate in 1919 cu Camille la pian (cel putin asa spune youtube):
Concert simfonic
Joi, 14 Martie 2013, 19:00 - 21:00
Sala mare
Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu"
Dirijor
CHRISTIAN BADEA
Solist
DAVID GRIMAL
Program
Hector Berlioz
Carnavalul roman
Ernest Chausson
Poem pentru vioară şi orchestră
Camille Saint-Saëns
Havaneză pentru vioară şi orchestră
Claude Debussy
Marea (trei schiţe simfonice)
Si opt minute din havaneza, inregistrate in 1919 cu Camille la pian (cel putin asa spune youtube):
Abonați-vă la:
Postări (Atom)