Am citit desigur unele lucruri (multe zic eu, dar totul este relativ) despre atitudine si cum ne influenteaza aceasta. Si cred - pentru ca am experimentat - ca este adevarat: atitudinea este instrumentul prin care ne creem realitatea. O parte a liberului arbitru pe care - zic si eu ca sa ma laud - am identificat-o corect.
Dar m-am intrebat mereu ce anume ne duce la o anumita atitudine. Si nu ma refer la partea din creier care se activeaza, la mecanisme chimice determinate de neurotransmitatori sau alte din astea pe care le trec deja la efecte. Ci mai profund: la ce este inainte de efect. Ce activeaza partea din creier si ce determina secretia neurotransmitatorilor. Care este practic stimulul initial. Care este cauza?
Astazi constientizez ca una dintre cauze este o imagine, un fel de poveste, pe care am construit-o despre "cine sunt". Aceasta poveste incepe cam asa: "Eu sunt aia/ala care....". Odata ce am construit-o, ne simtim obligati sa ne purtam, sa simtim in coerenta cu ea. Aceasta poveste devine insasi identitatea noastra si nu ne putem desparti de ea pentru ca avem impresia ca ne pierdem pe noi insine. Despartirea de poveste o resimtim ca pe o moarte. Ori una dintre cele mai mari frici ale noastre este frica de moarte...
Ei bine, a trai ca un personaj in povestea inventata de noi nu ne aduce fericirea pentru ca nu exista autenticitate. Doar interpretam un personaj, nu suntem noi insine. Eu am fost fericita numai atunci cand am fost eu insumi.
Traind in poveste simti tot timpul ca lipseste ceva. Si poti sa dai vina pe bani, pe sanatate, pe parteneri, pe parinti pentru aceste lipsuri. Asa ca te vei stradui sa le completezi dupa cum te pricepi. Evident ca orice stradanie este inutila. Iti va aduce ceea ce doresti dar nu si fericirea de a te avea pe tine insuti si de a trai autentic.
Eu sunt (ATENTIE la toate frazele care incep cu "eu sunt") foarte buna la inventat povesti. Asa ca am cateva tot timpul in derulare. Insa le constientizez si ma amuza - cel putin in final, ca ma mai si darama pe parcurs.
Si acum amintirea care mi-a adus aceasta clarificare:
Se intampla in 1991, vara. Stiu asa bine data pentru ca era ziua casatoriei cuiva apropiat. Am ajuns la nunta respectiva dupa ce am facut o pana (o explozie spectaculoasa care ne cam speriase) asa ca trebuia dusa roata la vulcanizat. Conducea mama pe vremea aia. Si cei doi gineri ai ei se ofera sa se ocupe. Iata-i venind de la vulcanizare. Intrarea in curte se facea pe o alee ingusta asa ca au intrat pe rand.
Primul intra cu o figura senina si spune: "Gata am rezolvat. Intr-o ora ma duc sa o iau. A costat ceva mai mult pentru ca a fost mai mult de reparat dar nu e nicio problema."(Mama zambea relaxata.)
Al doilea intra incruntat si spune: "Practic e imposibil sa mai faca ceva cu roata aia. A fost o explozie a dracului de urata. Bine ca nu ne-am facut toti praf. Cred ca nu scapam fara sa cumparam alta. Au zis ca incearca sa faca ceva, dar prevad ca nu vor reusi. Oricum abia intr-o ora voi stii ceva sigur asa ca nu se vor incadra in timp ca sa ne deplasam cu ea la restaurant deci suntem in pom."(Mama era speriata.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu