Mi s-a vorbit de curand de "metanoia" ca fiind aceea schimbare profunda, acel punct de intoarcere cu 180 de grade din drumul obisnuit al vietii.
Din DEX:
metanóia s. f. (Grecism) 2. (Bis.) Schimbare a spiritului, înnoirea minții; orientarea fundamentală a vieții, prin care se ajunge până la îndumnezeire. – Din gr. metanoia.
La momentul acela am privit mai mult poetic aceasta situatie. Chiar imi inspira cumva niste versuri. Ba chiar mi-am si amintit de unele scise de altii.
Apoi am realizat cat de practica este aceasta intoarcere. Pur si simplu este mod de viata. Nu are de-a face cu filozofia ci cu felul in care faptuiesti faptele, gandesti gandurile, simti ce e de simtit. Felul acesta, stilul acesta de a fi - de la lucruri efectiv banale pana la unele pe care le consider cele mai complicate de pe lumea asta (de exemplu relatiile cu oamenii, felul acesta care ne defineste ca persoane (dincolo de roluri sau personaje), construieste intoarcerea.
Nu e posibil ca unele sa se intoarca (de exemplu filozofia despre spirit) si altele sa mearga inainte (modul de a fi in lucrurile de zi cu zi). Cand te intorci, te intorci cu totul, altfel nu are sens si nu este decat o intentie de intoarcere. O vad mai mult ca un stil arhitectural, armonios, de design interior (unde "interior" e chiar in noi).
Aici chiar se potriveste "totul sau nimic".
joi, 28 noiembrie 2013
O iluzie
Multe iluzii integram in realitatea noastra!
Astazi una constientizata de curand: exista institutii carora este ok sa le delegam din responsabilitatile noastre (de exemplu scoala pentru a ne educa copiii, biserica pentru relatia cu Dumnezeu, puterea politica pentru imaginea tarii noastre, mai stiu si eu ce minister pentru protectia mediului, etc). Practic, in realitate, aceste responsabilitati ne revin.
Nimic din responsabilitate nu putem delega sau ceda. O responsabilitate neasumata se simte pana in constiinta si constiinta, ca un paznic treaz ce este, te scoate la tabla.
Hm, un minister responsabil cu constiintele nu avem? Nici macar la nivelul Uniunii Europene??
Astazi una constientizata de curand: exista institutii carora este ok sa le delegam din responsabilitatile noastre (de exemplu scoala pentru a ne educa copiii, biserica pentru relatia cu Dumnezeu, puterea politica pentru imaginea tarii noastre, mai stiu si eu ce minister pentru protectia mediului, etc). Practic, in realitate, aceste responsabilitati ne revin.
Nimic din responsabilitate nu putem delega sau ceda. O responsabilitate neasumata se simte pana in constiinta si constiinta, ca un paznic treaz ce este, te scoate la tabla.
Hm, un minister responsabil cu constiintele nu avem? Nici macar la nivelul Uniunii Europene??
luni, 25 noiembrie 2013
Seneca - ce poveste ai despre tine?
"Nu-ţi face răul şi mai împovărător, nu te apăsa singur cu tînguiri: durerea este uşoară dacă nu o sporeşti tu cu gîndurile tale. Dacă vei începe însă să-ţi faci curaj şi să spui: „Nu e nimic, ori e doar un fleac; trece, deja a început să dispară” – cu gînduri de felul acesta o faci mai uşoară. Totul ţine de sugestie; şi nu i se supun numai ambiţia, dezmăţul, lăcomia: tot prin sugestii noi simţim şi durerea.
Fiecare este nefericit atîta cît consideră că este. Să ne ferim însă – eu aşa cred – să ne văicărim pentru durerile care au trecut zicînd: „Nimeni nu a avut parte de ceva mai rău. Ce suferinţe, ce nenorociri am îndurat! Nimeni nu se gîndea că-mi puteam reveni, De cîte ori m-au plîns ai mei, de cîte ori medicii m-au socotit dus! Nici cineva aflat sub tortură nu suferă atîta!” Chiar dacă este adevărat, a trecut: la ce bun să reînvii durerile îndurate şi să fii acum nenorocit pentru că ai fost aşa în trecut? Toţi îşi sporesc nenorocirea proprie ... şi se mint ei înşişi. Iar mai apoi e plăcut că s-au încheiat acele dureri pe care a fost greu să le înduri: cînd răul se sfîrşeşte, e firesc să te bucuri.
Două elemente se cuvine aşadar să fie îndepărtate: teama de un nou rău şi amintirea celui vechi; unul încă nu mă atinge, celălalt nu mă mai atinge.
Tocmai cînd cineva are parte de rău trebuie să spună:
„Poate cîndva de acestea va fi prea iubită-amintirea!”
Acela să lupte cu tot sufletul; dacă se opreşte, va fi înfrînt, dar va învinge dacă va lupta împotriva durerii. În schimb, cei mai mulţi îşi atrag asupra lor nenorocirile cărora ar trebui să le ţină piept. Răul care te apasă, care te cuprinde, care nu-ţi dă pace – dacă vei încerca să scapi de el te va urmări şi te va supune şi mai amarnic; dacă vei rămîne sigur pe tine şi îi vei ţine piept, vei reuşi să-l respingi. De cîte lovituri au parte atleţii, pe faţă şi pe tot trupul! Şi totuşi suportă orice suferinţă de dragul gloriei.
Să înfrîngem şi noi orice rău: premiul nu este o cunună ori o ramură de palmier ori un trîmbiţaş care cere linişte cînd se rosteşte numele nostru, ci este virtutea şi tăria de spirit şi pacea pentru totdeauna – dacă o singură dată ieşim învingători din încleştarea cu soarta. Ramîi cu bine."
Seneca
Fiecare este nefericit atîta cît consideră că este. Să ne ferim însă – eu aşa cred – să ne văicărim pentru durerile care au trecut zicînd: „Nimeni nu a avut parte de ceva mai rău. Ce suferinţe, ce nenorociri am îndurat! Nimeni nu se gîndea că-mi puteam reveni, De cîte ori m-au plîns ai mei, de cîte ori medicii m-au socotit dus! Nici cineva aflat sub tortură nu suferă atîta!” Chiar dacă este adevărat, a trecut: la ce bun să reînvii durerile îndurate şi să fii acum nenorocit pentru că ai fost aşa în trecut? Toţi îşi sporesc nenorocirea proprie ... şi se mint ei înşişi. Iar mai apoi e plăcut că s-au încheiat acele dureri pe care a fost greu să le înduri: cînd răul se sfîrşeşte, e firesc să te bucuri.
Două elemente se cuvine aşadar să fie îndepărtate: teama de un nou rău şi amintirea celui vechi; unul încă nu mă atinge, celălalt nu mă mai atinge.
Tocmai cînd cineva are parte de rău trebuie să spună:
„Poate cîndva de acestea va fi prea iubită-amintirea!”
Acela să lupte cu tot sufletul; dacă se opreşte, va fi înfrînt, dar va învinge dacă va lupta împotriva durerii. În schimb, cei mai mulţi îşi atrag asupra lor nenorocirile cărora ar trebui să le ţină piept. Răul care te apasă, care te cuprinde, care nu-ţi dă pace – dacă vei încerca să scapi de el te va urmări şi te va supune şi mai amarnic; dacă vei rămîne sigur pe tine şi îi vei ţine piept, vei reuşi să-l respingi. De cîte lovituri au parte atleţii, pe faţă şi pe tot trupul! Şi totuşi suportă orice suferinţă de dragul gloriei.
Să înfrîngem şi noi orice rău: premiul nu este o cunună ori o ramură de palmier ori un trîmbiţaş care cere linişte cînd se rosteşte numele nostru, ci este virtutea şi tăria de spirit şi pacea pentru totdeauna – dacă o singură dată ieşim învingători din încleştarea cu soarta. Ramîi cu bine."
Seneca
Salata de ridiche neagra
Ingrediente (2 portii):
ridiche neagra mica - 3 buc
sare, ulei, piper, lamaie
Mod de preparare:
Se curata ridichiile de coaja si se taie feliute cat mai subtiri. Se freaca cu o lingurita de sare intr-un bol incapator. Se stropesc cu zeama de la 1/2 de lamaie. Se adauga ulei (merge si fara) si piper negru dupa gust.
Am devenit fan. Merge langa orice alta salata.
ridiche neagra mica - 3 buc
sare, ulei, piper, lamaie
Mod de preparare:
Se curata ridichiile de coaja si se taie feliute cat mai subtiri. Se freaca cu o lingurita de sare intr-un bol incapator. Se stropesc cu zeama de la 1/2 de lamaie. Se adauga ulei (merge si fara) si piper negru dupa gust.
Am devenit fan. Merge langa orice alta salata.
joi, 21 noiembrie 2013
Sfarsitul basmelor 2
Astazi "Petrica si lupul".
Voi aveti vreo propunere?
Petrica striga deznadajduit si zadarnic: "lupul, lupul, lupul, lupul...". Nimeni din sat nu-l mai auzea.
S-a uitat in jurul lui. Telefonul mobil nu mai avea demult semnal. Statia de transmisie doar pacanea. Generatorul ar fi trebui alimentat demult; nu stia cat va mai avea curent electric. Foile cursurilor de masterat prin corespondenta de pe care studia pentru ultima sesiune, se imprastiasera la intamplare atunci cand sarise ca ars de pe scaunul din fata calculatorului. Simtea cum panica ii cuprinde pe rand fiecare fibra si il paralizeaza.
Deschide cu o ultima fortare usa adapostului si se trezeste afara.
In noaptea neagra, inconjurat de urletele haitei de lupi, batut peste fata de fulgii inghetati de zapada, aproape ingenunchiat de vantul puternic si rece, Petrica si-a vazut sfarsitul: turma macelarita, oamenii din sat pagubiti si distrusi, el insusi pribeag si alungat.
Oare cum va mai putea traii cu el insusi? De oameni te poti ascunde dar de tine insuti nicicum.
Si in aceasta fractiune de secunda Petrica a constientizat aceea putere interioara care il facea sa simta un ghimpe de neliniste atunci cand se distra pe seama satenilor. Era o zona total necunoscuta, care ii dadea un sentiment de groaza, ba amestecat si cu rusine. Si totusi si-a dat seama ca altceva nu are: era singur, in mijlocul pustietatii. Asa ca s-a scufundat in intunericul acela din interiorul lui, cazand ca pe un tobogan cu apa pana departe. Cand a atins fundul a ceea ce se parea ca e fiinta lui interioara s-a simtit dezamagit: nimic, decat intuneric. Totusi sub picioare simtea teren tare, ferm si sigur. Apoi si-a dat seama ca tinea ochii strans inchisi. Si i-a deschis. Lumina sufletului i-a inundat privirea. Dada, asta era el: fiul lui Dumnezeu. Pai ce alta putere mai mare iti trebuie, ce alta carte de vizita mai sofisticata, ce alta validare mai inalta? S-a cunoscut asa cum nu se cunoscuse niciodata si si-a adus aminte ca nu e nicicum singur. Duiosia i-a invelit fiinta intr-o caldura nefireasca. O rugaciune de multumire i-a strabatut creierii.
In secunda urmatoare era iar in mijlocul furtunii si noptii. Cea mai tare noapte din viata lui! Si-a luat bata grea si mare de cioban, si-a strigat cainele cu o voce pe care nu si-a recunoscut-o si a dat buzna prin usa de lemn a adapostului stanii. Vedea greu si inaintarea parea imposibila. Dar o mana ferma il veghea si ii asigura spatele. O simtea ca si cum ar fi fost facuta din blana de oaie a cojocului. Ii dadea aripi. Lupii nu au stiut ce i-a lovit. Bata cadea cu putere in toate partile. Cainele musca innebunit de mirosul sangelui. Indemnele ciobanului acopereau urletele furtunii.
In dimineata rece, geroasa si clara satenii care venisera sa vada ce a fost cu furtuna de noaptea trecuta au ramas la distanta intimidati de claia de lesuri ale lupilor. Petrica al lor facuse asta? Incredibil...
De sub acoperisul ingropat in zapada iesea fum. O cruce mare, incleiata din doi busteni le oprea accesul catre intrare. Vedeau prin usa deschisa, in lumina focului pe Petrica. Canta la fluier...
Voi aveti vreo propunere?
Petrica striga deznadajduit si zadarnic: "lupul, lupul, lupul, lupul...". Nimeni din sat nu-l mai auzea.
S-a uitat in jurul lui. Telefonul mobil nu mai avea demult semnal. Statia de transmisie doar pacanea. Generatorul ar fi trebui alimentat demult; nu stia cat va mai avea curent electric. Foile cursurilor de masterat prin corespondenta de pe care studia pentru ultima sesiune, se imprastiasera la intamplare atunci cand sarise ca ars de pe scaunul din fata calculatorului. Simtea cum panica ii cuprinde pe rand fiecare fibra si il paralizeaza.
Deschide cu o ultima fortare usa adapostului si se trezeste afara.
In noaptea neagra, inconjurat de urletele haitei de lupi, batut peste fata de fulgii inghetati de zapada, aproape ingenunchiat de vantul puternic si rece, Petrica si-a vazut sfarsitul: turma macelarita, oamenii din sat pagubiti si distrusi, el insusi pribeag si alungat.
Oare cum va mai putea traii cu el insusi? De oameni te poti ascunde dar de tine insuti nicicum.
Si in aceasta fractiune de secunda Petrica a constientizat aceea putere interioara care il facea sa simta un ghimpe de neliniste atunci cand se distra pe seama satenilor. Era o zona total necunoscuta, care ii dadea un sentiment de groaza, ba amestecat si cu rusine. Si totusi si-a dat seama ca altceva nu are: era singur, in mijlocul pustietatii. Asa ca s-a scufundat in intunericul acela din interiorul lui, cazand ca pe un tobogan cu apa pana departe. Cand a atins fundul a ceea ce se parea ca e fiinta lui interioara s-a simtit dezamagit: nimic, decat intuneric. Totusi sub picioare simtea teren tare, ferm si sigur. Apoi si-a dat seama ca tinea ochii strans inchisi. Si i-a deschis. Lumina sufletului i-a inundat privirea. Dada, asta era el: fiul lui Dumnezeu. Pai ce alta putere mai mare iti trebuie, ce alta carte de vizita mai sofisticata, ce alta validare mai inalta? S-a cunoscut asa cum nu se cunoscuse niciodata si si-a adus aminte ca nu e nicicum singur. Duiosia i-a invelit fiinta intr-o caldura nefireasca. O rugaciune de multumire i-a strabatut creierii.
In secunda urmatoare era iar in mijlocul furtunii si noptii. Cea mai tare noapte din viata lui! Si-a luat bata grea si mare de cioban, si-a strigat cainele cu o voce pe care nu si-a recunoscut-o si a dat buzna prin usa de lemn a adapostului stanii. Vedea greu si inaintarea parea imposibila. Dar o mana ferma il veghea si ii asigura spatele. O simtea ca si cum ar fi fost facuta din blana de oaie a cojocului. Ii dadea aripi. Lupii nu au stiut ce i-a lovit. Bata cadea cu putere in toate partile. Cainele musca innebunit de mirosul sangelui. Indemnele ciobanului acopereau urletele furtunii.
In dimineata rece, geroasa si clara satenii care venisera sa vada ce a fost cu furtuna de noaptea trecuta au ramas la distanta intimidati de claia de lesuri ale lupilor. Petrica al lor facuse asta? Incredibil...
De sub acoperisul ingropat in zapada iesea fum. O cruce mare, incleiata din doi busteni le oprea accesul catre intrare. Vedeau prin usa deschisa, in lumina focului pe Petrica. Canta la fluier...
miercuri, 20 noiembrie 2013
Sfarsitul basmelor
Basmele si povestile pe care le-am auzit in copilarie si pe care le-am povestit si eu copiilor mei nu se termina la "am incalecat pe-o sa". Povestea continua. Si continuarea merita spusa.
Astazi continuarea de la "Capra cu trei iezi".
Lupul era prins de flacari si umil si speriat de moarte se ruga cu disperare sa fie salvat. Capra, cu inima impietrita, simtea savoarea razbunarii. Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi.
O capra s-ar opri cu simtirea aici. Dar o mama care si-a ingropat doi copii nu, nu se va opri aici. In furtuna de sentimente are revelatia trezirii. Intr-o fractiune de secunda intelege totul: sentimentul ei de vina pe care incearca sa-l acopere cu o crima, speranta in linistea pe care i-ar fi dat-o gandul ca altcineva a fost responsabil de moartea copiilor (lupul si poate chiar copiii, care oricum erau cam obraznici; poate chiar si-au luat ce meritau) si nu ea. Senzatia ca se face dreptate i-ar fi dat puterea de a merge mai departe, chiar daca de durere nu va putea sa se elibereze vreodata. Intelege intr-o fractiune de secunda falsitatea acestei afirmatii, inutilitatea acestei crime, monstruozitatea rationamentului ei. Intra instantaneu intr-o stare de constiinta complet schimbata. Si de aici actioneaza: ia extinctorul, sare in flacari, stinge focul, in timp ce stiga copilului cel mic: "Call 911!" Ucigasul este salvat si iertarea ei este completa.
In aceasta stare de iertare reuseste sa se mobilizeze sufleteste pana la a simti recunostinta ca unul dintre copii a fost salvat.
Dupa o noapte petrecuta la urgente se intoarce dimineata acasa. Copilul cel mic adormise pe bancheta din spate.
Coboara din masina si respira adanc.
Dintr-o data percepe totul cu o acuitate a simturilor neobisnuita.
Soarele rasare dintr-o mare de nori negri si lumineaza valea dintre cele doua dealuri. Iarba straluceste intr-un verde viu si crud. Se aude fosnetul frunzelor din stejarii inalti, vechi, aflati in deplina putere a maturitatii lor. O pasare incepe sa cante undeva la inaltime si o ciocanitoare provoaca sunete lungi, ca dintr-un instrument muzical, intr-un ritm sustinut si alert. Viata o inconjoara din toate partile. Da, e vie si asa are de gand sa traiasca de aici inainte.
Privese spre casa. Fereastra la care isi vazuse capete copiilor morti e tot acolo. Dar acum e integrata intr-o intamplare care i-a schimbat viata, destinul, personalitatea. Isi ia copilul adormit in brate, ii simte caldura corpului dulce si cald, complet abandonat in somn. Constienta imensitatii iubirii pentru acest copil, pentru toti copiii, ai ei si ai lumii, o inunda si ii reveleaza sensul faptului ca, in mod nefiresc si nenatural, a supravietuit copiilor ei.
Peste ani o vedem in rol de educatoare/invatatoare/manager de gradinita, protejand pe acei copii care altfel ar fi ramas nesupravegheati acasa, in prima gradinita de capre din istoria lumii. Lupul, atins de iertarea ei pana in fundul sufletului lui de lup, ii zambeste. E destul de chipes in uniforma lui de bodyguard....
Astazi continuarea de la "Capra cu trei iezi".
Lupul era prins de flacari si umil si speriat de moarte se ruga cu disperare sa fie salvat. Capra, cu inima impietrita, simtea savoarea razbunarii. Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi.
O capra s-ar opri cu simtirea aici. Dar o mama care si-a ingropat doi copii nu, nu se va opri aici. In furtuna de sentimente are revelatia trezirii. Intr-o fractiune de secunda intelege totul: sentimentul ei de vina pe care incearca sa-l acopere cu o crima, speranta in linistea pe care i-ar fi dat-o gandul ca altcineva a fost responsabil de moartea copiilor (lupul si poate chiar copiii, care oricum erau cam obraznici; poate chiar si-au luat ce meritau) si nu ea. Senzatia ca se face dreptate i-ar fi dat puterea de a merge mai departe, chiar daca de durere nu va putea sa se elibereze vreodata. Intelege intr-o fractiune de secunda falsitatea acestei afirmatii, inutilitatea acestei crime, monstruozitatea rationamentului ei. Intra instantaneu intr-o stare de constiinta complet schimbata. Si de aici actioneaza: ia extinctorul, sare in flacari, stinge focul, in timp ce stiga copilului cel mic: "Call 911!" Ucigasul este salvat si iertarea ei este completa.
In aceasta stare de iertare reuseste sa se mobilizeze sufleteste pana la a simti recunostinta ca unul dintre copii a fost salvat.
Dupa o noapte petrecuta la urgente se intoarce dimineata acasa. Copilul cel mic adormise pe bancheta din spate.
Coboara din masina si respira adanc.
Dintr-o data percepe totul cu o acuitate a simturilor neobisnuita.
Soarele rasare dintr-o mare de nori negri si lumineaza valea dintre cele doua dealuri. Iarba straluceste intr-un verde viu si crud. Se aude fosnetul frunzelor din stejarii inalti, vechi, aflati in deplina putere a maturitatii lor. O pasare incepe sa cante undeva la inaltime si o ciocanitoare provoaca sunete lungi, ca dintr-un instrument muzical, intr-un ritm sustinut si alert. Viata o inconjoara din toate partile. Da, e vie si asa are de gand sa traiasca de aici inainte.
Privese spre casa. Fereastra la care isi vazuse capete copiilor morti e tot acolo. Dar acum e integrata intr-o intamplare care i-a schimbat viata, destinul, personalitatea. Isi ia copilul adormit in brate, ii simte caldura corpului dulce si cald, complet abandonat in somn. Constienta imensitatii iubirii pentru acest copil, pentru toti copiii, ai ei si ai lumii, o inunda si ii reveleaza sensul faptului ca, in mod nefiresc si nenatural, a supravietuit copiilor ei.
Peste ani o vedem in rol de educatoare/invatatoare/manager de gradinita, protejand pe acei copii care altfel ar fi ramas nesupravegheati acasa, in prima gradinita de capre din istoria lumii. Lupul, atins de iertarea ei pana in fundul sufletului lui de lup, ii zambeste. E destul de chipes in uniforma lui de bodyguard....
marți, 19 noiembrie 2013
Seneca
„E chiar vîrsta potrivită”, zici tu. Şi de ce n-ar fi potrivită? Este o prostie să nu vrei să înveţi doar pentru că multa vreme nu ai mai făcut-o.
Se cuvine să înveţi cîtă vreme nu ştii; ba chiar, dacă e să dai crezare proverbului, cîtă vreme trăieşti. Se potriveşte foarte bine cu ce urmează: cît timp trăieşti, se cuvine să înveţi să trăieşti. Totuşi chiar şi eu dau o anume învăţătură acolo.
https://www.facebook.com/#!/pages/Seneca-Lucius-Annaeus/137102913125333?fref=ts
Se cuvine să înveţi cîtă vreme nu ştii; ba chiar, dacă e să dai crezare proverbului, cîtă vreme trăieşti. Se potriveşte foarte bine cu ce urmează: cît timp trăieşti, se cuvine să înveţi să trăieşti. Totuşi chiar şi eu dau o anume învăţătură acolo.
https://www.facebook.com/#!/pages/Seneca-Lucius-Annaeus/137102913125333?fref=ts
Sambata am plantat la Comana
Multumesc draga padure pentru lectia despre liniste.
Maria s-a imprietenit si cu o gargarita.
Maria s-a imprietenit si cu o gargarita.
luni, 18 noiembrie 2013
Mai e mult pana departe
Ohoohooo, cat mai avem de tras
De aceste doua imperfectiuni care suntem
Ca sa incropim un angrenaj.
Ohoohoo, cat mai avem de rectificat
Pana cand sa avem doua fete drepte
Potrivite unei etansari perfecte.
Ohoohoo cat mai avem de uitat
Ca sa ne amintim cine suntem cu adevarat.
Pana atunci ne scapa stelele printre degete,
Ne curge lumina pe la incheieturi,
Ne scartaie imbratisarile
Si ne blocam in singuratate.
De aceste doua imperfectiuni care suntem
Ca sa incropim un angrenaj.
Ohoohoo, cat mai avem de rectificat
Pana cand sa avem doua fete drepte
Potrivite unei etansari perfecte.
Ohoohoo cat mai avem de uitat
Ca sa ne amintim cine suntem cu adevarat.
Pana atunci ne scapa stelele printre degete,
Ne curge lumina pe la incheieturi,
Ne scartaie imbratisarile
Si ne blocam in singuratate.
joi, 14 noiembrie 2013
Respectabilitatea
Respect. E un concept social, adica isi dezvaluie totalitatea sensului in relatie cu ceilalti oameni. Desigur ca si respectul pentru tine insuti are sens. Dar tot ocolind prin ceilalti.
E un concept cu care operez si eu des. Si cuvantul il simt ca vorbind despre ceva cu importanta in ierarhia mea de valori.
Cred ca respectul se castiga.
Una dintre metodele de castigare, de cultivare a respectului este imbogatirea situatiilor de viata cu iubire, adevar si bucurie.
Vad insa ca exista si un alt mecanism de obtinere a respectabilitatii. Unele lucruri sunt declarate printr-o regula (lege) lucruri de respectat. Si pentru ca sunt respectate "de regula" devin respectabile, desi nu contin prin definitie iubire, adevar si bucurie. Acest mecanism il vad ca fiind absolut artificial si respectabilitatea astfel obtinuta este una de fatada, care poate sa denatureze complet sensul conceptului de respect.
Respectul nu "trebuie" ci respectul infloreste, rasare ca soarele intr-o dimineata limpede.
E un concept cu care operez si eu des. Si cuvantul il simt ca vorbind despre ceva cu importanta in ierarhia mea de valori.
Cred ca respectul se castiga.
Una dintre metodele de castigare, de cultivare a respectului este imbogatirea situatiilor de viata cu iubire, adevar si bucurie.
Vad insa ca exista si un alt mecanism de obtinere a respectabilitatii. Unele lucruri sunt declarate printr-o regula (lege) lucruri de respectat. Si pentru ca sunt respectate "de regula" devin respectabile, desi nu contin prin definitie iubire, adevar si bucurie. Acest mecanism il vad ca fiind absolut artificial si respectabilitatea astfel obtinuta este una de fatada, care poate sa denatureze complet sensul conceptului de respect.
Respectul nu "trebuie" ci respectul infloreste, rasare ca soarele intr-o dimineata limpede.
miercuri, 13 noiembrie 2013
marți, 5 noiembrie 2013
Vestea buna
Exista un mantuitor care prin moarte, inviere si inaltare a platit pretul pentru pacatele noastre.
Exista un mantuitor, nu mai e nevoie sa-l cautam. E nevoie doar sa ne incredintam Lui, cu toate problemele, intrebarile, negurile din noi. El e solutia si are toate solutiile.
Practic, cand mi s-a dat aceasta veste, m-am simtit ca si cum am numarul de telefon mobil al lui Iisus in agenda telefonului meu si am si permisiunea Lui de a-l suna oricand, la orice ora.
Binecuvinteaza Doamne si invata-ne indreptarile Tale. Amin.
Exista un mantuitor, nu mai e nevoie sa-l cautam. E nevoie doar sa ne incredintam Lui, cu toate problemele, intrebarile, negurile din noi. El e solutia si are toate solutiile.
Practic, cand mi s-a dat aceasta veste, m-am simtit ca si cum am numarul de telefon mobil al lui Iisus in agenda telefonului meu si am si permisiunea Lui de a-l suna oricand, la orice ora.
Binecuvinteaza Doamne si invata-ne indreptarile Tale. Amin.
O femeie frumoasa
Am vazut aseara in metrou o femeie frumoasa.
Mai mult blonda, cu oasele mici, usoare, imbracata in haine in nuante de perla.
Nu se potrivea acum si aici. O vedeam mai degraba rontaind bomboane rotunde si mici, albe, cu arome de lamaie si nuci. Rezemata de perne, o vedeam ascultand un pian. Obrazul pianistului ar fi parut transparent in lumina unei lumanari inalte. Ar fi mirosit a ceara si sunetele ar fi picurat sub pian, la fel de albe, rotunde si mici, cu arome de lamaie si nuci.
Mai mult blonda, cu oasele mici, usoare, imbracata in haine in nuante de perla.
Nu se potrivea acum si aici. O vedeam mai degraba rontaind bomboane rotunde si mici, albe, cu arome de lamaie si nuci. Rezemata de perne, o vedeam ascultand un pian. Obrazul pianistului ar fi parut transparent in lumina unei lumanari inalte. Ar fi mirosit a ceara si sunetele ar fi picurat sub pian, la fel de albe, rotunde si mici, cu arome de lamaie si nuci.
vineri, 1 noiembrie 2013
Abonați-vă la:
Postări (Atom)