Am invatat de curand ca iubirea e importanta in viata! E practic cea mai importanta si singura care te face sa te simti implinit. De ce nu am stiut asta pana la 44 de ani? Ca doar am avut si eu iubirile mele si am simtit de fiecare data ca este cel mai important lucru care mi se imtampla. Dar am ales sa ignor acesta lectie. Ei bine, in sfarsit am reusit sa ma cunosc. Ce veste buna! Stiu acum ce caut in aceasta viata si stiu acum de ce sunt fericita cand gasesc.
Prima
Eram vecini, credeam eu. Pentru ca ne intalneam mult prea des in jurul blocului. El era brunet, cu un zambet fantastic si ochi negri. Cand ne-am vazut prima data traversam strada, unul dintr-o parte, altul din cealalta. Cat am asteptat pe trotuar ne-am privit peste latimea strazii. Ne-am privit in ochi si nu ne-a intors privirea niciunul. Cand ne-am intalnit undeva pe la mijlocul strazii ne-am zambit. Nu ne dezlipisem privirile pana atunci. Si ce frumos ne-am zambit: spontan, sincer, cu drag. Inca zambeam cand am ajuns pe trotuar din nou. Si am mai zambit si mult timp dupa asta. Simteam liniste si bucurie. A fost primul fior de dragoste pe care l-am simtit. In copilarie si poate o copilarie. Dar uite acum ma gandesc ca asa au fost de fapt toate indragostirile mele: in timp ce traversez strazi ale vietii, o clipa de liniste si bucurie, un zambet mare cu toata inima si apoi un pas pe bordura si alt trotuar. Ne intalneam daca nu zilnic cel putin de cateva ori pe saptamana. Ne zambeam la fel de cald si la fel de drag imi era acel zambet si la fel de multa liniste si bucurie imi aducea. Intr-o zi am trecut la nivelul urmator: el mi-a facut cu ochiul si eu i-am raspuns. Aveam ceva al nostru, numai al nostru, ca un fel de tainica apropiere. Nu stiam cum il cheama si nu am stiut niciodata. Cand mi-am facut ceva prieteni noi si am mers sa ma joc in fata blocului lor l-am vazut la geamul unui apartament de la parter si i-am auzit vocea. Stiam acum unde sta. De cate ori ne intalneam, chiar trecand unul pe langa altul ne zambeam cu acelasi drag, ne faceam complice cu ochiul si plecam mai departe cu aceeasi bucurie in suflet. Cand m-am mutat din zona aveam 14 ani. De atunci nu ne-am mai vazut. Ce s-a mai intamplat cu el? Ce a devenit? Cum e acum la maturitate? Nu stiu si poate ca nici nu vreau sa stiu. Dar acel zambet, acele doua zambete, al meu si al lui uite ca nu le-am uitat. Si cand m-am hotarat sa scriu povestile mele de amor am inceput cu el. Oriunde te-ai afla iti trimit ganduri bune si ... zambetul meu de acum, practic neschimbat (trei dinti sunt falsi dar profesional facuti asa ca nu se observa...).
Primul sarut
Nu stiu de ce scriu despre asta aici pentru ca primul meu sarut a fost pur si simplu intamplator. Nu a fost vorba de dragoste dar a fost primul si ...mi-a placut.
Ma trimite mama intr-o tabara la mare la Navodari. Tabara de pionieri dar eu terminasem clasa a 8-a si deci terminasem si cu pionierii. Practic cred ca a fost unica optiune de tabara din anul ala la mare. Nu mai fusesem la Navodari si nu stiam nimic din ce urma sa ma astepte: cazare intr-o hala mare cu paturi pe cele doua laturi mai mari. Si atat. O sala de dusuri comune undeva in centrul taberei, cam la 1 km. Langa hala asta un loc amenajat ca un fel de mic stadion. Aici ne adunam in fiecare dimineata, aliniati si plecam la plaja. In prima zi aici am facut un fel de festivitate in care am ridicat un steag stricolor pe un catarg din mijloc si am cantat imnul. Toti ceilalati imi erau necunoscuti. Nu stiam pe nimeni. Si erau mai mici decat mine cu un an. Poate din cauza varstei sau poate pentru ca eram destul de frumusica pe vreamea aia am devenit repede un fel de vedeta. Serile se dadea o discoteca in aer liber, cu cantecele din anii 80. Destul de bune devre,e ce si astazi mai multe posturi de radio le dedica timp de emisie. La una dintre aceste seri de discoteca ma intalnesc cu un baiat mai mare decat ceilalti, trecut si el de varsta pionieratului. Habar nu am ce cauta acolo. Parca mi-a zis ca era cu unul dintre parinti. Dansam si raman mai mult decat de obicei (se dadea stingerea la toata lumea odata pentru ca altfel nu se putea in hala aia mare cu 30 de fete si indiferent daca iti era somn sau nu trebuia sa stai in pat in liniste). Cand se termina imi zice ca ma conduce. Ma ia de mana si am mers asa fara sa vorbim. Imi rasuna in urechi ultima melodie cantata de Mirabela Dauer - Noaptea. Cred ca ma simteam cumva deosebit devreme ce imi aduc aminte si acum la ce melodie ma gandeam. Cand m-am intors acasa tot fredonam melodia asta in minte si mereu ma aducea in starea din seara aia - starea in care simt liniste si bucurie. Ii zic cand incepe sa se vada hala: Am ajuns. De aici ma duc singura. Ma gandeam ca ma asteapta instructoarea furioasa ca vin asa tarziu. De fapt nu ma astepta nimeni. Puteam sa stau si pana dimineata. Nu obsevase nimeni ca lipseam. El ma tinea inca de mana. De cand am inceput sa scriu despre asta ma gandesc cum il chema dar mi-e imposibil sa-mi aduc aminte. Mai multe nume imi defileaza prin minte si parca unul imi suna mai aproape de realitate. Dar de fapt nu mai tin minte. Ma trage de mana de care ma tinea si ma aduce mai aproape, se apleaca spre mine (era mai inalt) si pana sa inteleg eu ce se intampla ma pupa incet pe buze. M-a inundat o emotie mare, ca un val pe toata pielea. Nu ma departez si ne mai sarutam odata. Imi place si nu ma departez nici de data asta. Ne tineam mainile si ne zambeam. Am realizat ca undeva departe se auzea marea. Un cer plin de stele era deasupra noastra. Si eu fredonam in minte melodia: Noaptea, noaptea-i de matase, Stele - stele lalalalala...Toate visele frumoase, Ca-ntr-o poveste tainic ma cuprind...lalalala. Frumos nu?
A doua
Dar nu bag mana in foc ca de data asta ma aprinsesem prea tare. Totusi m-am implicat. El vorbea frumos si stia texte. Stia cum sa ma surprinda si m-am simtit iubita. Si a fost primul care mi-a spus ca ma iubeste. Si a fost primul care mi-a spus ca am ochi frumosi.
Eram in acelasi liceu, el cu 2 ani mai mare. Si face pariu cu unul dintre colegii lui: care dintre ei doi imi va atrage atentia. El castiga si dupa ceva timp incepem sa iesim impreuna. Mai ales o vara, o vacanta intreaga de vara, in care ne-am vazut zilnic. Stateam mult de vorba, colindam parcurile si malurile raului. De ziua mea imi daruieste o carte (care a si ramas printre preferatele mele) si pe prima pagina imi scrie, intr-o anagrama "Te iubesc urato!". Anagrama era astfel facuta incat nu aveam cum sa n-o descifrez la prima vedere. Si m-a emotionat foarte tare!
Scria si scria frumos. Imi aducea sa citesc diverse schite ale unor viitoare romane si ma pierdeam in universul descris acolo. Juca teatru intr-o trupa cu mai multi colegi si avea un talet innascut. Nu era un barbat frumos dar avea ceva care intrecea frumusetea fizica: avea o prezenta deosebita care umplea efectiv spatiul. Am observat asta si cand era pe scena. Nu ne-am mai vazut din acea vreme a adolescentei noastre si de asta scriu la trecut. Dar e tot pe lumea asta si din cand in cand mai aud cate ceva despre el.
Ii placea muntele si facea trasee in Bucegi impreuna cu o gasca de baieti. Ce mult imi doream sa pot merge cu ei... Dar era imposibil si cand in drum spre gara a trecut prin fata blocului meu mi-a lasat sub o piatra un bilet de dragoste. Foarte multa emotie mi-a adus si intamplarea asta... Pur si simplu am dat cu piciorul dimineata devreme peste un bolovan si de sub el a aparut un bilet de dragoste pentru mine!
Am trait impreuna si o aventura. Cred ca facea parte tot din pariu si ideea de a ma convinge sa merg sa-i fac o vizita. Mi-a vorbit despre colectiile lui, de timbre si de insigne parca. Dar eu tot nu ma prindeam. Pana la urma mi-a spus ca are un telefon rosu, culmea designului de interior pe vremea aia si m-a invitat sa mi-l arate. Am lasat bicicleta in scara blocului (Pegasurile vi le amintiti?) si am urcat la etajul 1. O sufragerie ticsita de mobila - vitrine si comode, asa mi-o amintesc. Ne uitam impreuna la timbre cand a sunat soneria de la usa. S-a dus sa vada cine e si s-a intors cu o fata descompusa si in culmea panicii mi-a spus: E tata! Si ma omoara daca te gaseste aici! Soneria suna din ce in ce mai insistent. Imi spune: Am o solutie dar nu stiu daca ai curaj. Si imi arata cum sa cobor de pe balcon pe o mica terasa de dedesubt si sa stau acolo, lipita de perete pana va veni sa ma ia. Cobor ce sa fac. Frica nu-mi era dar nici normal nu gandeam influentata de panica lui. Tatal lui a iesit poe balcon sa fumeze o tigara imediat ce a intrat in casa si eu m-am lipit si mai tare de perete. Noroc ca se insera. Dupa un timp s-a deschis un mic geam langa mine, din cel prevazut pentru aerisirea scarilor si m-a chemat. M-am strecurat prin deschizatura aceea mica. Am recuperat bicicleta si m-a insotit pana acasa. Tot drumul m-a laudat pentru cat am fost de curajoasa! (Aveam 15 ani si el 17).
Nu stiu nici azi de ce s-a retras la un moment dat. Pe atunci imi faceam reprosuri ca mi-am tuns parul crezand in sinea mea ca, asa ca intr-o poveste mitologica, asta mi-ar fi distrus puterea de atractie. Nu ne-am certat, nu am avut nicio explicatie. Totusi cand am inceput sa ma vad cu alt baiat mi-a trimis o scrisoare urata care m-a surprins si nu am inteles niciodata de ce mi-a scris-o. O fi fost si asta un pariu?
A treia
Greu de scris pentru ca de data asta am iubit. Am iubit asa cum iubesti numai prima data - cu o incredere fantastica in viitorul iubirii tale. Stiam la nivel de convingere intima ca e pentru totdeauna si nici o clipa nu m-am indoit ca va fi pentru toata viata. Nu a fost dar am platit pentru aceasta convingere a mea. Am platit si am platit scump. Cum de am gandit ca e pentru totdeauna? Habar n-am ce m-a facut sa cred asta dar repet nu m-am indoit nicio clipa. A fost numai pentru trei ani, doi mai buni, unul foarte greu. Din ceata cu care am invaluit amintirile de atunci extrag pe cele in care am fost fericita. Si asta din cauza unei schimbari majore in viata mea de acum. Pentru ca pana anul trecut le extrageam numai pe cele in care am fost nefericita. Ba inca si mai naspa pe cele in care am fost ridicola, pe cele penibile, pe cele in care m-am purtat nepotrivit. Astazi iata mai inteleapta cu o iubire, aleg sa-mi amintesc pe cele fericite. Una dintre ele - tot despre o aventura. Nu-mi mai amintesc de ce eram la Branesti. Cred ca venisem cu trenul. Nu m-a asteptat la gara. Dar cred ca s-a bucurat ca m-a vazut. Eu chiar eram extrem de bucuroasa, emotionata, incercam acel sentiment al aventurii, simteam gustul si efectul adrenalinei. Habar nu am ce am facut. Poate ca ne-am plimbat pe deal. Dar imi amintesc cu claritate sentimentele mele si toata aceea pofta de viata, acel gust al vietii cand te simti viu. Eram fericita! Imi amintesc si de faptul ca el era putin incurcat de tot ce se petrecea. Parca trebuia sa ne ascundem. Am pierdut trenul de intoarcere. Si urmatorul ar fi fost mult prea tarziu. "Fugisem" de acasa adica nu cerusem voie sa plec. Asa ca (compulsiva inca de pe atunci?) hotarasc sa plec pe jos - 16 km (distanta am aflat-o de curand, imi amintesc ca atunci mi s-a parut putin si fezabil). Iubitul meu m-a insotit. Tot drumul am mers pe marginea unei sosele extrem de circulate, tinandu-ne de mana si vorbind, vorbind, vorbind. Imi amintesc ca atunci cand am vazut orasul, am avut senzatia ca am ajuns chiar prea repede. Nu mi se simtise lipsa acasa. Si cand am fost intrebata am spus ca ne-am plimbat. Si era adevarul.
Imi amintesc balul de absolvire a clasei a 12-a. Cand nu am avut o rochie noua dar am apretat o rochie veche, roz-lila (coincidenta ca m-a imaginat si acum cu aceasta culoare? imi place sa cred ca nu, dar cine stie?), foarte larga, sa para ca o crinolina. A venit sa ma ia ca la un bal adevarat (era de fapt un chef saracacios organizat in cantina liceului): cu un trandafir rosu, imbracat frumos, tandru. Atunci sau poate la majorat eu facusem un tort (imi amintesc perfect cum il facusem pe vremea aia cand nu se gasea nimic din ingredientele unui tort). Am dansat toata noaptea. Fantastic cat de bine ne simteam impreuna!!!
Imi amintesc scrisorile din ultimele noastre luni. Scrisorile acelea scrise cu pixul sau cu creionul pe hartie, puse in plicuri, timbrate si trimise prin posta. Scrisorile acelea nemaiintalnite astazi (cand in plicuri se pun parca numai facturi!) in care puteai scrie si citi si printre randuri pentru ca din grafica scrisului, din aspectul general al paginii scrise iti dadeai seama de multe. Imi amintesc prima lui scrisoare din armata. Atunci am stiut pentru prima data (si eram impreuna de trei ani deja) ca are nevoie de mine. Niciodata pana atunci nu am stiut asta. Dar atunci cand am primit scrisoarea aia, scrisa aproape indescifrabil, pe o foaie mototolita, pe toate partile si in toate directiile, scrisa cu rasuflarea taiata de nerabdarea de a-mi spune tot ce gandea, scrisa cu acel dor care nu mai poate astepta nici macar o secunda, am stiut ca are nevoie de mine, am stiut ca si el stie ca e pentru toata viata. Mai tarziu am aflat ca era momentul punerii in practica al unui test: daca voi reusi sa-l astept un an atunci.... Ups, nu stiu continuarea! Atunci ce ar fi urmat sa se intample? Nu mi-a spus si nici nu am intrebat. La data de terminare a testului nu mai eram impreuna.
De asteptat insa am continuat sa il astept. Si am avut sansa sa-l intalnesc si dupa aceasta asteptare sa-l descopar ca fiind un om minunat care m-a inspirat spre o viata mai buna. Foarte multumesc! Ce bine ca au trecut 24 de ani si ca au fost destui!
Acum ii iubesc pe acei doi copii care nu stiau ei prea multe si poate ca au gresit mult dar ma uit la ei de aici de departe si ii iubesc asa cum erau, plini de vise si indragostiti.
C.
E o poveste frumoasa cu un barbat tanar, frumos, inteligent, de un curaj fantastic - primul om pe care l-am cunoscut din cei care sunt hotarati sa faca ceva cu viata lor, sa-si urmeze un vis, sa se ridice din iad si sa traiasca o viata mai buna. Tot respectul pentru asta draga C. Si pe deasupra ma placea. Si ma placea de cand eram copii - eu aveam vreo 11 ani iar el 13. Era 1 Martie 1979. Eram genul de copil retras, visator, care sta mai mult singur. Asa ca nu atrageam prea mult privirile si deci nu primeam martisoare decat de la colegii de clasa: din cele cumparate de mamele lor, identice, intr-un numar suficient ca sa le ajunga pentru colege. Si totusi de data asta a fost altfel: cineva ma chema pe hol. Si la capatul holului ma astepta C. cu un martisor: un cosulet fff mic plin cu floricele de margele. L-am pastrat tot timpul in camera mea de copil la Targoviste. De cate ori il priveam zambeam. :) Dupa multi ani intr-o iarna stateam la coada la parizer. Cumpar si dau sa plec dar un tip ma urmarea. Am iesit din subsolul magazinului si tot ma urmarea. M-a ajuns din urma si m-a intrebat: Monica? Nu l-am recunoscut. Era fantastic de schimbat. Mi-a povestit ca a terminat liceul militar (deci asa disparuse!) si ca era la o scoala de ofiteri. Era in vacanta, pe sfarsite si mi-a cerut voie sa-mi scrie. Si mi-a scris. Scrisori minunate pe care le primeam cu bucurie. Niciun cuvant de dragoste dar pline de o afectiune simpla, sincera. Scria foarte frumos si facusem o adevarata pasiune pentru scrierile lui. Le citeam si sora-mii si radeam in hohote. Imi scria intamplari comice dar in spatele lor se simtea dezamagirea (nu am stiut ca era chiar disperare!) si era asa un fel de haz de necaz, care iti lasa si un gust amarui - ca ciocolata cu 85% cacao. Cand venea in vacante ne intalneam si ne plimbam pe strazile din oras (Nu cred sa existe oras mai bun pentru plimbari ca Targovistea! Trebuie sa o incercati!). Simteam ca prezenta mea il bucura si ca o considera extrem de pretioasa. Se bucura pur si simplu de simpla mea prezenta. Ii placea parul meu (un castaniu spre saten fara nimic deosebit) pe care il purtam din nou lung. Ii placeau ochii mei si ma privea cu un fel de grija, parca isi retinea respiratia sa nu fiu numai un vis si sa ma destram ca o imagine de fum. M-am simtit foarte bine cu el si stiam ca ne-ar fi fost bine impreuna dar nu puteam fi decat prieteni. Eu traiam in convingerea mea ca destinul meu e altul. Era extrem de inteligent si nu a facut nici macar un singur gest care sa duca la vreo explicatie. Stia ca sunt cu sufletul in alta parte. Nicio clipa nu m-a pus in situatia penibila de a trebui sa explic asta. In schimb radeam mult si ne simteam foarte aproape. Dupa un timp l-am vazut cu o fata de mana si dupa alt timp m-a sunat sa-mi spuna ca se insoara si ca pe sotia lui o cheama Monica. M-a lasat fara cuvinte si abia atunci am intrezarit un pic ce era in sufletul lui. Putin mai mult curaj daca am fi avut amandoi... Dar asa a fost sa fie! Nu mai stiu nimic de el dar mi-l inchipui fericit, tatal unor copii liberi, asa cum a fost mereu si el si gandindu-se poate cateodata la mine. Ganduri bune si priviri zambitoare iti trimit C. Ma bucur ca te-am cunoscut!
Ultima
Era, arata, vorbea, se purta exact asa cum trebuia. Validat de familie, de scenariu si de asteptarile mele m-a cucerit. Am crezut in el si in mine. Am crezut intr-o viata impreuna. Il simteam de departe si stiam care sunt pasii lui pe scari. Cand intra in casa aveam o tresarire a sufletului si stiam ca nu mai sunt singura. Cand a disparut aceasta emotie? Nu stiu. Mi-am dedicat viata acestui mod de a trai parasind in sensul de adaptare ceea ce consideram ca inseamna "trait" pana atunci. Am renuntat la ceea ce speram de la viata si am adoptat acest mod gata construit, incercat de altii, cunoscut din familie. Am gresit? Am facut bine? Nu stiu. Stiu numai ca am infruntat cu curaj o viata grea, ca am construit fiecare treapta atom cu atom impreuna. Jumatate din cromozomii mei si jumatate din cromozomii lui au dat de trei ori unitati perfecte in copiii nostri.
Am crezut in aceasta ultima iubire a mea. 23 de ani - a life time! Undeva pe drum am pierdut ceva amandoi. Nu am vazut, nu am stiut sa inteleg ca asta e lucrul cel mai pretios si ca trebuie aparat, ingrijit mai ceva decat o floare sensibila in ghiveci. Am lasat sa se piarda si asta da, a fost gresit. Si mai gresit a fost ca l-am inlocuit cu minciuni. Uitand ca e emotie l-am inlocuit cu placere, confort, comoditate, datorie, prietenie, responsabilitate. Fara realitatea emotiei insa a venit vremea cand s-a vazut falsul - ca la o expertiza a unei capodopere: e identica dar ceva din aerul, din atmosfera veritabilului lipseste. Si te prinzi ca nu e autentica. Riscul de a alege sa traiesti fara riscuri: lipsa de autenticitate. E frumos dar nu e decat un decor de teatru. Viata reala e in alta parte! De ce aceasta lipsa de autenticitate m-a facut sa ma simt neimplinita? Nu stiu dar asta a fost sansa mea de a renaste.
Si acum? To be continued :) In sensul de va urma. Pentru ca stiu ca nu am epuizat toate sansele si ca undeva, pe acest drum al devenirii mele e posibil sa traiesc experienta comuniunii sufletesti. Dragostea pe care o visez. Apropierea siamezica, deschiderea totala a fiintelor noastre interioare. Sa fiu muza intr-o dragoste impartasita in care sa ne placa ceea ce suntem. Sa ne bucuram de simpla noastra existenta si sa ne ajunga sa fim. Sa avem "impreuna"-concept in care doi oameni liberi aleg sa-si asume responsabilitatea jumatatii lor dintr-o relatie. Un viitor al iubirii posibile pentru ca pot.
La cateva saptamani dupa ce am scris textul de mai jos, constat ca nu este o poveste de amor ci o dezbatere cu mine insumi pe tema "este sau nu asta o poveste de amor?" Asa ca o sa trec tot textul intre paranteze.
[Iubiri contemporane (si deloc amor?!?) - o dezbatere cu mine insumi
Sa iubesc mult - asta e misiunea mea din vremurile astea. E prea mult? Niciodata nu e prea mult cand e vorba de iubire.
Sa fiu o sursa de afectiune, caldura, siguranta, intelegere - aceasta decizie de a avea acest comportament inseamna "te iubesc" pentru mine.
Nu exista "te iubesc altfel" cand e vorba de adevarata iubire. Iubirea e numai intr-un singur fel: bucurie pura. Si aceasta bucurie se naste spontan in mine in stransa legatura cu unii oameni.
Nu simt ca am o problema pentru ca iubesc mult si multe. Dimpotriva, ma simt binecuvantata. Este un dar care e al meu asa cum altii pot canta la pian. Poate ca si talentul unui muzician sau al unui pictor poate fi coplesitor, asa cum este pentru mine cateodata acest foc daruit de Prometeu umanei mele fiinte ca sa aiba ceva de zeita in ea.
Am invatat sa traiesc cu acest dar - iubirea mea. L-am integrat (cum oi fi facut asta frate?) in realitatea fiintei mele si doar ma bucur. Si cu o iubire trebuie sa inveti sa traiesti asa cum inveti sa traiesti cu niste sani mari sau cu chelie.
Ca nu ne vedem, ca nu ne vorbim, ca nu stiu nimic despre cel pe care il iubesc? Nu-i nimic. Stiu ca il iubesc si fiecare apropiere de el ma bucura, ma inunda cu bucurie, ma umple de zambete. Iubirea asta a mea nu naste dorinte si asteptari (sa vezi ce s-a mai zvarcolit ceva in mine la afirmatia asta!!!!). Pentru ca e desavarsita si se hraneste prin ea insasi si nu prin comportamente exterioare (pur si simplu te iubesc asa cum esti - imperfect!).
Cand se intampla sa fac parte din viata lui traiesc momentul prezent cu toata forta si sunt fericita. Asta o fi insemnand sa traiesc in prezent - asa cum explica Tolle? Nu stiu dar vad ca imi convine la nivel intim aceasta decizie a mea ca sunt completa in fiecare clipa, ca nu-mi lipseste nimic Acum.
Iti multumesc ca existi ca sa te iubesc. :)
Oare aceasta iubire-bucurie-si-deloc-amor schioapata amputata spre un fel de acceptare a faptului ca sub forma mea pasionala nu ma pot manifesta (din motive obiective, desigur)? Sau doar acuz felul meu de a iubi+amor pentru toate neimplinirile in dragoste, il judec si il condamn la "munca silnica pe viata"? (pledoaria apararii se pregateste...) Sau poate doar m-am schimbat (sau poate doar am imbatranit).... Sau poate urmeaza sa se adauge amorul - in mod surprinzator, chiar si pentru mine.... Poate...]
