joi, 28 martie 2013

Metoda reducerii la absurd - nu tine

Cred ca greselile sunt lasate sa se manifeste cu un scop: acela de a invata ceva din ele.


Asa ca eu astazi - dintr-o perspectiva senina si clara - vad o greseala si ma bucur ca am ceva de invatat.

Cred ca am gresit cand am incercat sa inteleg lucrurile prin metoda reducerii la absurd - demonstrarea unui adevar aratand ca punctul de vedere contrar duce la absurd.

E clar ca merge in matematica - unde gandirea logica este atat de bine impachetata incat nu te poti rataci. In viata de zi cu zi si mai ales in lumea trairilor sufletesti cred ca e foarte simplu sa te ratacesti, folosind aceasta metoda. Cred ca riscul de ratacire e foarte mare. Am vazut la mine chiar un fel de determinare de a gasi logica acolo unde nu exista niciuna, doar ca sa evit trairea unei situatii absurde.

Gandirea logica - asta e ceea ce cred ca te ajuta sa apreciezi corect o situatie de viata. Asta si comunicarea - daca situatia de viata tine de domeniul relatiilor cu alte persoane.





luni, 25 martie 2013

Hai finule!....

Am mers la o cetate de langa Curtea de Arges. Ei, nu astazi. Astazi am fost la serviciu. Vara trecuta. Si ca sa urci la cetate (Poenari se numeste) trebuie sa urci niste trepte. Numai vreo 1400.... Dintre toti eu se pare ca eram cea mai putin talentata la urcat trepte. Copiii zburdau, eu ma taram din indicator, in indicator (pe traseu sunt puse extrem de ingenios indicatoare cu "mai aveti numai...trepte").
Ma ajunge un alt grup din urma. Si ma si depaseste.... Dar aveau si ei obositul lor: un tip care mi-a devenit instantaneu simpatic cand i-am depistat aceeasi ventilatie a plamanilor ca la mine (nu v-am spus ca erau 40 de grade Celsius la umbra ca sa nu devina o poveste de groaza).
Grupul meu nu se gandise sa ma incurajeze dar astia da. Asa ca unul dintre cei care zburdau pe treptele alea interminabile striga: "Hai finule, ca de aici sunt rulante.........."

vineri, 22 martie 2013

Primit pe email - multumesc


Decalogul Ieromonahului Savatie Bastovoi
1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Text: Savatie Baştovoi

marți, 19 martie 2013

Demnitatea

Cred ca m-am prins care e diferenta dintre umilinta si smerenie.
Umilinta o simti atunci cand faci actiuni pe care le urasti, nu iti plac dar esti constrans de anumite credinte pe care le ai sa le duci pana la capat. De exemplu eu ma simt umilita atunci cand trebuie sa mint. Pentru ca nu pot fi eu asa cum sunt, pe fata si simt nevoia sa ma arat altora asa cum vor ei sa fiu. Evident ca din asta am niste beneficii - psihologice sau materiale (de exemplu primesc salariu pentru 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana dar oare cat din timpul asta chiar muncesc?).
Smerenia o simti cand faci actiuni care te solicita intr-un anume fel dar le faci cu recunostinta. De exemplu muncesc voluntar in folosul altora. Nu castig nimic si totusi imi pun carca la bataie. Sunt recunoscatoare ca pot sa fac aceasta munca. Ba poate ca as si plati s-o fac.

De ce le-am adus pe astea doua impreuna? Pentru ca am observat ca aceleasi actiuni ii fac pe unii sa se simta umiliti iar pe altii sa se simta inaltati. Iar diferenta este una singura - recunostinta.

Iar atunci cand ne simtim umiliti ne pierdem sentimentul de demnitate. Si asta nu putem accepta, pur si simplu. Eu cel putin nu pot accepta. Si am observat si la altii acelas lucru. Acest sentiment de lipsa de demnitate e imposibil de indurat. Dar, desi sentimentul de crestere sau de descrestere a demnitatii apare in relatie cu ceilalti, suntem singurii responsabili pentru demnitatea noastra. Numai in cazul in care am fi niste persoane asistate (copii, bolnavi, batrani) putem cere de la altii sa se poarte cu noi in asa fel incat sa ne pastreze demnitatea. In rest, suntem singurii responsabili sa ne setam atitudinea de recunostinta in asa fel incat sa ne pastram INTACTA demnitatea.



duminică, 17 martie 2013

Pastrati-va credinta in bine

Aceasta este postarea cu numarul 700. Profit de acest prag ca sa va urez sa va pastrati credinta in bine. Eu asa intentionez: sa ma trezesc in fiecare dimineata cu credinta ca oamenii sunt mai degraba buni si Universul e mai degraba prietenos.

„Păstraţi-vă credinţa în bine. Astfel veţi învăţa să faceţi faţă încercărilor, să lucraţi asupra lor şi să le primiţi apoi binecuvântările. Vă veţi asemăna cu o vale adâncă străjuită de munţi; toate apele ce curg din vârf o udă, o transformă într-un teren roditor unde cresc cei mai buni pomi fructiferi. Suferinţa îl obligă pe om să coboare în adâncurile fiinţei sale. Neavând nici o altă ieşire, el este obligat să facă apel la puterile sufletului şi ale spiritului; şi atunci când reuşeşte, în loc să facă auzite gemete şi strigăte de revoltă, el va emana un parfum îmbietor.”

http://reiki-angels.com/2013/03/16/calea-luminii-lui-omraam-aivanhov/



Nerabdarea

Traim intr-o cultura a nerabdarii. Toate le vrem repede si bine. Ni se pun termene extrem de scurte pentru a rezolva diverse probleme si sarim dintr-o urgenta in alta.
Astazi am invatat ceva si inca odata mi-am dat seama ca masuram lucruri spirituale cu masuri ale dimensiunilor materiale. Si nu se potriveste.

Dupa ce zilele trecute am simtit pe pielea mea ce bine e sa ai rabdare, am aflat astazi ca greseam cand credeam ca rabdarea mea s-a terminat demult. Rabdarea nu se termina. Nu este genul de resursa ca paiele dintr-o claie: chiar daca iei pai cu pai pana la urma se termina. Este genul de resursa ca pestii si painile cu care a saturat Iisus multimea: sunt atatia cat este nevoie.
Iar cu cat folosesti mai mult cu atat vine mai multa. E ca apa dintr-un izvor. Am facut acum cativa ani un put la tara la vreo 15 metri adancime. Am gasit din fericire apa si inca una buna. Si atunci am invatat ceva despre rabdare: trebuie sa folosesc apa din el la un debit scazut pentru ca daca deschid robinetul la maxim apa vine mai multa din izvor si mai cu putere asa ca antreneaza nisip care infunda filtrul sorbului pompei. Asa este rabdarea - ca apa dintr-un izvor: cu cat folosesti mai multa cu atat vine mai cu putere.
Deci gresit credeam ca rabdarea mea s-a terminat. Ea asteapta cuminte intr-o panza freatica interioara sa o folosesc. E putina daca folosesc putina. E multa daca folosesc multa.
Postul Pastelui e folositor din aceasta perspectiva. Folosesti rabdare cu ghiotura. Asa ca va veni multa si voi deveni rabdatoare.

Apropo, de ce credeti ca a fost izgonit Adam din Rai? Din cauza nerabdarii de a stii totul (de a fi exact ca Dumnezeu) dintr-o singura muscatura. Oleaca de rabdare sa fi avut si el.....

Multumesc preotului Mihai Andrei Aldea de la biserica Sf Daniil Sihastrul din Berceni a carui predica mi-a adus invatatura de astazi. si multumesc Doamne :)


vineri, 15 martie 2013

Havaneza lui Camille

Nici nu stiu cand au trecut 3 ore..... Cred ca ori am fost eu in dispozitie romantica ori au fost ei prea buni (prea ca la tara?!?) dar havaneza lui Camille m-a impresionat pana la o harpa interioara care e din basmul ala unde instrumentele canta singure. Multumesc tuturor care au facut aceasta harpa sa se apuce de treaba.

Concert simfonic

Joi, 14 Martie 2013, 19:00 - 21:00
Sala mare

Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu"
Dirijor
CHRISTIAN BADEA
Solist
DAVID GRIMAL
Program
Hector Berlioz
Carnavalul roman
Ernest Chausson
Poem pentru vioară şi orchestră
Camille Saint-Saëns
Havaneză pentru vioară şi orchestră
Claude Debussy
Marea (trei schiţe simfonice)


Si opt minute din havaneza, inregistrate in 1919 cu Camille la pian (cel putin asa spune youtube):

Motive de fericire si fericirea fara motiv

Zi cu soare astazi. Si eu vie. Destul ca sa decid ca am motive sa fiu fericita si sa ma las coplesita de placerea de a exista.
Totusi mii de alte motive fac in jurul meu atmosfera care sa ma inspire catre fericire. Ar fi o prostie sa le ignor. De fapt simt o mare de recunostinta pentru toate - parca e ziua mea in fiecare zi si primesc mereu cadouri..... Nici nu vreau sa ma gandesc la scenariul de groaza cand ar disparea toate si din interior as dori totusi sa fiu fericita - asta fiind un fel de responsabilitate intrinseca pe care o simt pentru ca m-am nascut.
Totusi cand am cerut indrumare despre fericire mi s-a relevat ca ar putea fi si invers - stiti ca in desenele acelea in care, privite din alta parte, fondul devine obiect si obiectul fond. Si de fapt fondul nostru este de oameni fericiti si pe acest cer albastru mai vin cateodata niste nori (griji, probleme, situatii neplacute, conflicte, emotii neplacute) care nu au cum sa schimbe cerul. Influenteaza numai peisajul dintr-un anumit moment si luminozitatea. Dar cum vin, asa si pleaca. Deci nu motivele de fericire sunt nori pe un cer de existenta nefericita, ci exact invers. Si asta pentru ca asa este firea noastra: fericita.

Cum ne construim inchisorile

Posedam toti o astfel de diploma: constructor expert in inchisori interioare. Unii ne dam chiar doctoratul iar altii sunt membrii ai academiei expertilor in constructia de inchisori.
De ce o fi atat de inspaimantatoare libertatea? Frica asta e poate amintirea iesirii din uterul mamei? Amintirea primei respiratii libere si eliberate dar intr-o lume rece, complet diferita si mai ales fara sunetul unei a doua inimi? Avand in vedere cat de disperati cautam acest sunet - a doua inimi - clar ca e o legatura. Ei, dar asta e si o veste buna: avem memorie buna, extrem de buna chiar, daca inca ne amintim primul tipat, prima senzatie din lumea aceasta, prima respiratie.
Sunt mare amatoare de libertate. Incerc sa mi-o procur pe toate caile. O aseman cu inghetata: imi place la nebunie dar am o teama interioara ca ingrasa....
Din perspectiva acestei pasiuni, sunt atenta la mine ori de cate ori e vorba despre libertate. Si fiind atenta mi-am dat seama ca intr-un proces de eliberare (mai ales de dependente) ne construim de fapt o inchisoare noua., pentru ca libertatea castigata este legata de dependenta in sine. Adica, sunt libera de o chestie. Dar numai pentru ca exista chestia respectiva. Daca chestia nu ar mai exista nu as mai avea la ce sa ma raportez ca sa-mi dau seama ca sunt libera. Asa ca adevarata libertate, cea care nu construieste inchisori ci le darama izvoraste din trei lucruri (or mai fi si altele dar astea sunt deocamdata la mine): din iertare, din adevar si din iubire.


joi, 14 martie 2013

Dincolo de intentiile bune

Un filmulet care merita vazut:



Irvin Yalom despre efemeritate

Citesc cartea:
"Privind soarele in fata
Cum sa infrangem teroarea mortii"
Ed. Vellant
V-o recomand. Scrisa de un psihoterapeut de 75 de ani, degaja o atat de mare iubire de oameni in fiecare pagina incat te face sa crezi intr-o lume buna, simpla si frumoasa.

(fragment)

"Legaturile si efemeritatea

Legaturile intime ma ajuta sa trec peste frica de moarte. Pretuiesc relatiile mele cu familia - cu sotia, cu cei patru copii, cu nepotii, cu sora mea - si cu prietenii apropiati, dintre care unii imi sunt alaturi de zeci de ani. Sunt tenace in ceea ce priveste mentinerea si intretinerea vechilor prietenii; nu poti sa-ti faci noi prieteni vechi.
....
Dar oare legaturile au valoare nelimitata? La urma-urmelor, ati putea sa va intrebati daca ne nastem singuri si murim singuri, atunci care este acea valoare fundamentala permanenta pe care o au legaturile? De fiecare data cand ma gandesc la aceasta intrebare, imi aduc aminte de un comentariu facut de o femeie muribunda in cadrul unui grup de terapie: "Este o noapte neagra ca smoala. Sunt singura in barca mea, plutind in port. Vad luminile multor altor barci. Stiu ca nu pot ajunge la ei, nu ma pot alatura lor. Dar este linistitor sa vad toate acele lumini stralucind in port."
Sunt de acord cu ea: relatiile fructoase diminueaza frica de efemeritate. Multi filosofi au exprimat alte idei pentru atingerea acestui scop. Shopenhauer si Bergson, de exemplu, cred ca fiintele umane sunt manifestari individuale ale unei forte atotcuprinzatoare ("vointa" sau "elanul vital") in care fiecare persoana se resoarbe dupa moarte. Cei care cred in reincarnare vor spune ca o esenta a spiritului uman - spiritul, sufletul sau scanteia divina - va supravietui si va renaste in alta fiinta. Materialistii vor spune ca dupa moarte ADN-ul nostru, moleculele noastre organice sau chiar atomii nostri de carbon se vor dispersa in cosmos pana cand vor fi rechemati pentru a face parte din alta forma de viata.
In cazul meu aceste modele de conservare nu reusesc sa usureze durerea efemeritatii: destinul moleculelor mele, in afara constiintei personale, imi ofera doar un confort redus.
Pentru mine, efemeritatea este ca o muzica de fundal: se aude continuu, dar rareori o sesizam in afara cazului cand un eveniment major o aduce in centrul atentiei."

miercuri, 13 martie 2013

"I’m just holding the fort"



Sau cum am citit astazi de dimineata aici: http://gramofon-gramofon.blogspot.ro/, "pastrez ferestrele sufletului curate si deschise".
N-am ce face altceva pentru ca mi-au zburat cuvintele asa cum zboara albinele in prima lor iesire de dupa iarna - zborul de curatenie. Mi-au zburat cuvintele, fericite ca sunt vii, fericite ca s-au trezit, fericite ca sunt libere, fericite ca uite e timp de zbor din nou, timp de facut miere, timp de dat gust dulce unor lucruri fara de gust. Fericite........



sâmbătă, 9 martie 2013

Salata cu mango si grau incoltit

Stiti ca mango e un afrodisiac. A se folosi cu responsabilitate.
Ingrediente pentru doua portii:
1 fruct de mango foarte copt
4 linguri grau incoltit (preparat ca mai jos)
4 linguri miez de nuca rupt in bucati mari
2 linguri de miere
Mod de preparare:
Grau incoltit
Eu folosesc grau de la Solaris, luat din magazine gen Plafar. Se umple o cana de apa (250ml) pe trei sferturi cu grau si se completeaza cu apa. Se lasa 24 de ore. Apoi se scurge apa si se aseaza graul pe o farfurie adanca, intr-un strat cat mai uniform. Farfuria se acopera cu un servet umed si se mai lasa inca 12 ore. Apar niste colti de 2 mm, albi. Se pune intr-un borcan cu capac si se pastreaza in frigider. Dupa doua zile se usuca si nu mai poate fi folosit. Cam asta e portia pentru doua zile, pentru doua persoane. Se poate adauga in salate de fructe, in salate cu frunze verzi, in iaurt sau se poate consuma ca atare. Va recomand sa-l mestecati foarte bine.

Pentru salata de mango se curata fructul si se taie bucatele mici. Se amesteca cu celelalte ingrediente. Mie mi s-a parut extrem de aromat asa, dar puteti pune orice arome preferati: vanilie, rom, portocala. Sau zeama de lamaie. Daca nu va place nuca puteti folosi smochine uscate. Dar si astea sunt afrodisiace.....

Salata cu avocado si branza blue

Ingrediente pentru doua portii:
avocado - 1 buc
branza cu mucegai albastru - 100 g
oua fierte tare - 4 buc
suc de la o jumatate de lamaie
sare, piper
Mod de preparare:
Se curata avocado si se taie pe jumatate ca sa se scoata nuca. Se taie cubulete (eeee, vorba vine...) mici. Se aseaza pe un platou putin adanc. Se taie branza blue, galbenusurile si albusurile si se aseaza langa avocado, alternand culorile dupa cum va place. Se stropeste cu zeama de lamaie si se presara cu sare si piper.

vineri, 8 martie 2013

De la o muza

Scrisoare de 8 Martie catre iubitul meu


Lasa astazi pe mai tarziu zonele erotice
Si atinge-ma intai in podul palmei.
Si aici sunt femeie.

Atinge-ma langa degetul mare al piciorului stang.
Si aici sunt femeie.

Atinge-ma dupa norul asta din dreapta
Si aici sunt femeie.

Atinge-ma in frunza asta de langa talpa incaltamintei tale.
Si aici sunt femeie.

Atinge-ma in coada ultimei comete care arde
Si aici sunt femeie.

Atinge-ma in mijlocul sufletului tau
Unde am ales sa stau cu capul in palme
Ca sa meditez la fericirea noastra.
Si aici sunt femeie.

Atinge-ma in crestetul capului copilului meu
Si abia apoi saruta-ma in coltul ochiului,
Acolo unde tin intr-o lacrima
Misterul nasterii Universului
Care, poate ca nu stiai, este femeie.

(Bucuresti, 8 martie 2013)

miercuri, 6 martie 2013

Despre progres si lucruri dobandite usor

Vezi cum esti? Dai valoare numai lucrurilor pe care le-ai dobandit cu greu. Iar pe unele le iei ca de la sine intelese. Pai de ce, mai Voineo? (ca sa parafrazez un cantec celebru). In primul rand ca pe toate le-ai trait/le traiesti pentru ca ti le-ai dorit foarte mult. Ce daca 1 milion de lei l-ai castigat la loto si pe altul l-ai muncit dand cu sapa 10 ore? Tot un milion de lei este, nu? Deschide ochii si constientizeaza ca daca pe unele lucruri le vezi ca de la sine intelese asta nu le face nicicum mai putin valoroase. Si sa vezi ce plin de "de toate" te vei simti atunci.

E o simpla problema de perceptie si cred ca e data de cultura asta a progresului, de viziunea asta a vietii ca o spirala continua in sus, de minunea aia de deviza antica "mai mult, mai repede, mai bine". Dar nu e cazul sa o aplicam tot timpul. Pentru ca are ca efect secundar faptul ca iti rapeste satisfactia de a te bucura de viata asa cum e. "Se poate si mai bine" o fi fost ok atunci cand s-a inventat becul sau calculatorul sau telefonul dar in relatie cu tine insuti poate fi daramator. Poate ca se poate si o "Monica si mai bine" dar si asta de azi e minunata.

luni, 4 martie 2013

Darul

Unele daruri vin intr-un ambalaj ciudat iar altele chiar de speriat.
Un dar pretios a venit si la mine intr-un astfel de ambalaj.
L-am dezambalat, il tin in mana si ma uit la el: este constientizarea prezentei tuturor oamenilor care au trecut prin viata mea, facand-o sa fie un frumos vas de lut plin cu de toate.
Simt o noua profunzime interioara ca si cum zguduirea de care am avut parte a adus la suprafata niste locuri mai putin accesibile din sufletul meu. Si sunt pline cu comori frumoase, puse acolo de fiecare clipa de atentie care mi-a fost daruita de un alt om.


Cu adanca recunostinta inteleg astazi ca sunt binecuvantata prin prezenta acestor oameni in viata mea. Nu sunt singura si nici nu am fost vreodata.   Va multumesc ca m-ati ales.

http://www.tablourifrumoase.com/
Va multumesc!





sâmbătă, 2 martie 2013

Multumesc Diana

Am trecut prin cateva experiente spirituale. Adica acele experiente care desi nu au de-a face cu realitatea, ele petrecandu-se cumva prin fibrele imaginatiei sau a ceea ce se numeste suflet, o schimba instantaneu.
Am avut cateva din astea - ce sa zic, sunt norocoasa.
Iar ultima a fost acum o saptamana.
Eram la mijlocul unei zile solicitante cand aveam de petrecut 5 ore intr-un eveniment cu copiii dintr-un centru de plasament. Trecuse prima jumatate cand am sustinut efectiv activitatea - ca speaker, trecuse si pauza de masa si eram in mijlocul unei sedinte de art terapie - superb organizata de o prietena care e psiholog. Incepea un exercitiu care se numeste oglinda: stam cate doi, fata in fata si copiem exact miscarile facute de partener, fara sa ne atingem dar privindu-ne mereu in ochi.
Stateam pe margine, langa geam privind ziua extrem de intunecata. Dar una dintre fetite, de care m-a legat din prima vizita la centru un sentiment deosebit, nu avea partener si m-am asezat eu in fata ei. Diana e mica, mai mica decat ar trebui sa fie la sapte ani, bruneta si cu un zambet carismatic de care nu-ti vine sa te mai desprinzi. Mi-a zambit si de data asta si si-a ridicat manutele incepand un fel de dans. Dintr-odata am inceput sa aud muzica - se auzise si pana atunci dar nu stiu de ce, o ignorasem. Si cu ochii in ochii Dianei - negri si foarte deschisi am inceput sa copiez dansul. Mi-am dat seama imediat ca nu era un simplu dans de copiat, un simplu set de miscari. Ci aveam de copiat o atitudine: atitudinea ei de copila de sapte ani. Avem de copiat inocenta ei, completa ei naivitate, firescul ei mod copilaresc de a trai - respirand si atat. O imensa suavitate degaja cu fiecare miscare si cumva am simtit ca am aceasta gingasie in mine: ii puteam raspunde la fel. Am continuat astfel exercitiul simtind cum scot din ce in ce mai multa gingasie din mine. Dupa un timp am schimbat rolurile si mi-am dat seama ca dansam in acelasi mod si eu, cea care conducea acum. As fi putut sa trec la miscarile mele mecanice dar nu mai avea rost. Ma schimbasem.....
De atunci ma gandesc si meditez la ce mi s-a intamplat. Si mi-am dat seama ca avem cu inaintarea in varsta un fel de ruginire a fibrelor acestora mai subtile. Un fel de anchilozare a articulatiilor sufletesti. Ne pierdem ceva din flexibilitatea cu care ne nastem. Imbatranim si la acest nivel. Numai ca la acest nivel imbatranirea e optionala. Daca pentru trup nu putem face prea mult (desi se pare ca mai cred ca se poate pentru ca pe toate cosmeticele mele scrie "anti-age") pentru suflet putem opta.
Multumesc Diana ca mi-ai scuturat aceasta rugina cu apropierea ta.
Si multumesc ingerilor din viata mea cu care am trait toate experientele mele spirituale. Fiti binecuvantati!

vineri, 1 martie 2013

Zborul.........

Cred in solutiile psihologice

Am gasit o argumentatie excelenta, cu care sunt de acord 100%. Rory Sutherland esti eroul meu!
http://vimeo.com/60589345

Asa ca, macar o carte de psihologie pe saptamana, la varsta noastra e hrana pentru fericire (perceputa ca viata implinita si traita in armonie). Mai ales ca nu am invatat NIMIC la scoala despre asta.
De ce scoala continua sa ignore solutiile psihologice? Nu stiu. Dar noi avem - pentru viata noastra, pentru viata celor apropiati sau mai indepartati - responsabilitatea de a le cunoaste. Parerea mea!

Ion Luca Caragiale

"Dragastoasa, natura toata-i un pupat"

Primăvara - Pastel optimist
I. L. Caragiale


Când plouă lin în primăvară,
Toţi zic: “Să dea Domnul, să dea!”
Şi de te culci pe prisp-afară,
Mai vezi pe cer şi câte-o stea ...

E cald, şi ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura toată-i un pupat.

Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarna grea
Se pup’ brabeţi cu gălăgie,
Şi iată şi o rândunea ...

Şi-o barză ... calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătura
Cu aerul nepăsător.

Când plouă toate germinează
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi, se decorează
Cu mii şi mii de muguri verzi ...

În ţarini grâul încolţeşte,
În dealuri via o dezgrop ;
De ploaie tot se-nveseleşte,
Pe orice frunză e un strop.

Şi soarele o caldă rază
Trimite pe furiş prin nori ;
Iar flori şi păsări ca să-l vază
Se-nalţă, zboară către zori.