Mi s-a vorbit de curand de "metanoia" ca fiind aceea schimbare profunda, acel punct de intoarcere cu 180 de grade din drumul obisnuit al vietii.
Din DEX:
metanóia s. f. (Grecism) 2. (Bis.) Schimbare a spiritului, înnoirea minții; orientarea fundamentală a vieții, prin care se ajunge până la îndumnezeire. – Din gr. metanoia.
La momentul acela am privit mai mult poetic aceasta situatie. Chiar imi inspira cumva niste versuri. Ba chiar mi-am si amintit de unele scise de altii.
Apoi am realizat cat de practica este aceasta intoarcere. Pur si simplu este mod de viata. Nu are de-a face cu filozofia ci cu felul in care faptuiesti faptele, gandesti gandurile, simti ce e de simtit. Felul acesta, stilul acesta de a fi - de la lucruri efectiv banale pana la unele pe care le consider cele mai complicate de pe lumea asta (de exemplu relatiile cu oamenii, felul acesta care ne defineste ca persoane (dincolo de roluri sau personaje), construieste intoarcerea.
Nu e posibil ca unele sa se intoarca (de exemplu filozofia despre spirit) si altele sa mearga inainte (modul de a fi in lucrurile de zi cu zi). Cand te intorci, te intorci cu totul, altfel nu are sens si nu este decat o intentie de intoarcere. O vad mai mult ca un stil arhitectural, armonios, de design interior (unde "interior" e chiar in noi).
Aici chiar se potriveste "totul sau nimic".
Face parte din intoarcere si daramatul usor, cu dalta si ciocanul a stucaturilor care-ti impodobesc fals interiorul?
RăspundețiȘtergereSi apoi curatarea cu grija a prafului ramas si colorarea cu strat nou de var?
Cu drag,
Elena
Probabil ca da. Tu cum simti aceasta renovare?
RăspundețiȘtergereApropo de dalta si ciocanul, m-a fascinat asta:
https://www.youtube.com/watch?v=FnVVNc29JQc
Te imbratisez
Chiar m-am gandit azi-noapte la termenul de " renovare".
RăspundețiȘtergereA inceput cu un seism de 8 grade care mi-a scuturat bine castelul cu o mie de incaperi. In unele au aparut fisuri, in altele portiuni lipsa, prin care am vazut pentru prima data ca eram inconjurata de santuri cu apa pentru aparare, si nici un pod lasat. Iar in interior poleiala de pe mult-prea-multele "podoabe" a inceput sa se toceasca-era doar vopsea- lasand la iveala ipsos mort. Si mi-am vazut castelul asa cum era de fapt: gol.
Dar ca orice renovare cere migala si toleranta la praf.
Nu totdeauna suprafetele ies de sub mistrie perfect de la prima incercare. Uneori mortarul folosit nu contine dozele potrivite de materiale si atunci mai apar crapaturi. Iar stucaturile si podoabele nu fac decat sa ocupe un spatiu ce e destinat libertatii, asa ca dalta si ciocanul sunt inevitabile.
Cum spuneam: rabdare si perseverenta. Zid dupa zid, incapere dupa incapere, pe rand.
Cum o simt azi? Ca pe un dor, un dor nebun de Dumnezeu. Stiu ca e cu mine dar simt ca pot mai mult.
Multumesc Monica, pentru tot.
Te imbratisez si eu,
Elena
Nu te teme, ca Eu sunt cu tine, nu privi cu îngrijorare, ca Eu sunt Dumnezeul tau. Eu îti dau tarie si te ocrotesc, si dreapta Mea cea tare te va sprijini. Isaia: 41.10
RăspundețiȘtergereL-am citit aici (si poezia si fotografia m-au atins profund):
http://corcodusha.blogspot.ro/2013/11/poiezi-de-iarna.html
Azi nu ma tem, uite imi raspunde!
RăspundețiȘtergereMa gandesc acum ca n-am zis bine "dor", nu e nici nevoie de sprijinul Lui pe care-l simt deja, este, cum sa spun...?
Este altceva, nu gasesc cuvantul care sa exprime asta acum. O sa ma gandesc.
Mulumesc inca o data.
Sa ai un sfarsit de saptamana cu soare (asa cum e la mine acum).
Elena