joi, 31 octombrie 2013
Daca libertatea s-ar studia la scoala
Oare cum s-ar preda libertatea daca ar fi materie de baza in curicullum (sau macar optionala?).
Ca este necesar sa o invatam - nu mai incape indoiala.
Poate ca s-ar preda ca limba romana: un manual cu niste texte pe care le-am analiza, le-am diseca, le-am intoarce pe toate partile, golindu-le de semnificatii prin repetarea perseverenta a etichetelor (de exemplu: romanul Ion este Big Mama a literaturii romane.).
Sau poate s-ar preda ca gramatica - eventual ca gramatica limbii engleze: unele chestii sunt reguli iar cele care se abat de la reguli e caazul sa le iei asa cum sunt.
Sau poate s-ar preda ca geografia: multe materiale auxiliare - harti, imagini din satelit, Google Earth. Si apoi excursii in locurile vazute doar pe hartie din care sa intelegi ce e aia podisul Transilvaniei, varful Omu si Delta Dunarii. Cu aplicatie pentru libertate: sa te parasutezi in chiar forma ei de relief si sa o contempli, strabatand-o.
Sau poate s-ar preda ca la chimie: ameteci doua, trei substante si obtii unele complet noi.
Sau ca la muzica: inventezi un alfabet al sunetelor, un fel de mazgaleli care puse pe niste linii sau intre ele, iti spun ceva despre cum vibratia timpanului misca ciocanelul, scarita si ce o mai misca (cum era cu urechea interna?) ca sa ai senzatia asta minunata de auz. Cu aplicatie pentru libertate: niste semne particulare care puse pe o hartie sa-ti spuna exact care este semnificatia fiecarui gest facut de un om - cat si cum este el de liber.
Complicat sa gasesti o metoda de a preda libertatea la scoala. Poate ca de asta se si alege sa se predea lipsa de libertate - metode fiind infinit de multe pentru asta. Iar apoi, dupa ce ai invatat bine lectia lipsei de libertate, prin contrast, sa iti dai seama ce este libertatea.
Ca este necesar sa o invatam - nu mai incape indoiala.
Poate ca s-ar preda ca limba romana: un manual cu niste texte pe care le-am analiza, le-am diseca, le-am intoarce pe toate partile, golindu-le de semnificatii prin repetarea perseverenta a etichetelor (de exemplu: romanul Ion este Big Mama a literaturii romane.).
Sau poate s-ar preda ca gramatica - eventual ca gramatica limbii engleze: unele chestii sunt reguli iar cele care se abat de la reguli e caazul sa le iei asa cum sunt.
Sau poate s-ar preda ca geografia: multe materiale auxiliare - harti, imagini din satelit, Google Earth. Si apoi excursii in locurile vazute doar pe hartie din care sa intelegi ce e aia podisul Transilvaniei, varful Omu si Delta Dunarii. Cu aplicatie pentru libertate: sa te parasutezi in chiar forma ei de relief si sa o contempli, strabatand-o.
Sau poate s-ar preda ca la chimie: ameteci doua, trei substante si obtii unele complet noi.
Sau ca la muzica: inventezi un alfabet al sunetelor, un fel de mazgaleli care puse pe niste linii sau intre ele, iti spun ceva despre cum vibratia timpanului misca ciocanelul, scarita si ce o mai misca (cum era cu urechea interna?) ca sa ai senzatia asta minunata de auz. Cu aplicatie pentru libertate: niste semne particulare care puse pe o hartie sa-ti spuna exact care este semnificatia fiecarui gest facut de un om - cat si cum este el de liber.
Complicat sa gasesti o metoda de a preda libertatea la scoala. Poate ca de asta se si alege sa se predea lipsa de libertate - metode fiind infinit de multe pentru asta. Iar apoi, dupa ce ai invatat bine lectia lipsei de libertate, prin contrast, sa iti dai seama ce este libertatea.
marți, 29 octombrie 2013
luni, 28 octombrie 2013
Tudor Arghezi
Frunză palidă, frunză galbenă
Frunza cand moare
Se face floare.
Au adunat luna si lumina
Pomii-n gradina
Si scutura soare.
Ati fost niste trupuri
Si v-ati facut fluturi.
Nucule, suflete scuturi.
Dafini, duzi si migdali
Erau plini de papgali.
Le-au cazut aripi si pene,
Fulgii, alene
Si pe-ndeletele,
Le-au ramas in arbori scheletele.
Miroase a piatra si ceara
Si ziua intra in seara.
Prin ceata manjita cu huma
Se micsoreaza carul cu paie de bruma,
Dric vanat, stramb, pe jumatati de roti
Si cimitir intunecat, de hoti.
In mocirla si apa
Calca momaia ciunga si schioapa
Si duce carul ei cu globe mici,
Ca un jeluitor singuratic, cu bici.
Azi n-are-nceput deslusit
Si pare o zi de sfarsit.
Maine va fi, nu va fi ... Iata,
Umbra strange orele aplecata ...
Frunza cand moare
Se face floare.
Au adunat luna si lumina
Pomii-n gradina
Si scutura soare.
Ati fost niste trupuri
Si v-ati facut fluturi.
Nucule, suflete scuturi.
Dafini, duzi si migdali
Erau plini de papgali.
Le-au cazut aripi si pene,
Fulgii, alene
Si pe-ndeletele,
Le-au ramas in arbori scheletele.
Miroase a piatra si ceara
Si ziua intra in seara.
Prin ceata manjita cu huma
Se micsoreaza carul cu paie de bruma,
Dric vanat, stramb, pe jumatati de roti
Si cimitir intunecat, de hoti.
In mocirla si apa
Calca momaia ciunga si schioapa
Si duce carul ei cu globe mici,
Ca un jeluitor singuratic, cu bici.
Azi n-are-nceput deslusit
Si pare o zi de sfarsit.
Maine va fi, nu va fi ... Iata,
Umbra strange orele aplecata ...
miercuri, 23 octombrie 2013
Adrian Nuta
http://www.scoala-de-psihologie.ro/category/biasuri/
"Mintile noastre imperfecte ne angajeaza in actiuni care, la inceput, par dezirabile dar mai tarziu se dovedesc asociate cu consecinte foarte neplacute. Ni se pare, in acele momente, ca nu exista scapare (sau ca e prea costisitoare) si ramanem prinsi, uneori ani in sir, in capcana. Suntem prizonierii unui bias numit, uneori, sunk cost error. Ne vine greu sa recunoastem ca am gresit. Evitam durerea autoexaminarii oneste. Continuam sa investim bani, timp si/sau efort cu speranta absurda ca am mai putea salva ceva. Insa nu mai e nimic de castigat sau de compensat. Prajitura este amara, filmul este atat de prost incat nici sa te saruti relaxat nu poti, concertul este o pacaleala de zile mari iar piesa de teatru le-ar face si pe bufnite sa picoteasca.
Insa nu pleci pentru ca esti om iar oamenii sunt speciali, nu seamana cu gastele lui Lorenz sau cu gainile al caror IQ rivalizeaza cu noaptea polara. Oamenii raman deoarece au investit (au platit) si trebuie sa primeasca ceva in schimb. De ce nu invatam aceste lucruri la scoala? (nu „aceste” lucruri ci opusele lor, desigur) De ce nu suntem preveniti? De ce trebuie sa le descoperim pe cont propriu? (sunt optimist prin natura mea, refuz sa ma gandesc la cei care nu le descopera niciodata)
Mi-ar fi placut, pe undeva prin liceu, sa vina cineva sa-mi spuna: „Baiete, daca ai inceput un lucru si acel lucru in mod evident nu-ti aduce niciun castig, opreste-te! Nu conteaza ce ai pierdut in trecut ci conteaza ce ai putea pierde de acum incolo!” Mi-ar placea, ca sa visez un pic, sau doar sa te influentez subliminal, ca parintii sa faca asta cu copiii lor: sa le explice mecanismul sunk cost, protejandu-i, astfel, de propria lor irationalitate innascuta. Sunt multe moduri in care imi imaginez o lume mai buna si, pentru ca ma pricep oarecum la psihologie, am pus si eu, astazi, o caramida. Mizez pe educatie, informare, constientizare, cunoastere. Mizez si pe tine. Nu te-ai oprit din citit acest articol, sunt sigur. Oare de ce?"
"Mintile noastre imperfecte ne angajeaza in actiuni care, la inceput, par dezirabile dar mai tarziu se dovedesc asociate cu consecinte foarte neplacute. Ni se pare, in acele momente, ca nu exista scapare (sau ca e prea costisitoare) si ramanem prinsi, uneori ani in sir, in capcana. Suntem prizonierii unui bias numit, uneori, sunk cost error. Ne vine greu sa recunoastem ca am gresit. Evitam durerea autoexaminarii oneste. Continuam sa investim bani, timp si/sau efort cu speranta absurda ca am mai putea salva ceva. Insa nu mai e nimic de castigat sau de compensat. Prajitura este amara, filmul este atat de prost incat nici sa te saruti relaxat nu poti, concertul este o pacaleala de zile mari iar piesa de teatru le-ar face si pe bufnite sa picoteasca.
Insa nu pleci pentru ca esti om iar oamenii sunt speciali, nu seamana cu gastele lui Lorenz sau cu gainile al caror IQ rivalizeaza cu noaptea polara. Oamenii raman deoarece au investit (au platit) si trebuie sa primeasca ceva in schimb. De ce nu invatam aceste lucruri la scoala? (nu „aceste” lucruri ci opusele lor, desigur) De ce nu suntem preveniti? De ce trebuie sa le descoperim pe cont propriu? (sunt optimist prin natura mea, refuz sa ma gandesc la cei care nu le descopera niciodata)
Mi-ar fi placut, pe undeva prin liceu, sa vina cineva sa-mi spuna: „Baiete, daca ai inceput un lucru si acel lucru in mod evident nu-ti aduce niciun castig, opreste-te! Nu conteaza ce ai pierdut in trecut ci conteaza ce ai putea pierde de acum incolo!” Mi-ar placea, ca sa visez un pic, sau doar sa te influentez subliminal, ca parintii sa faca asta cu copiii lor: sa le explice mecanismul sunk cost, protejandu-i, astfel, de propria lor irationalitate innascuta. Sunt multe moduri in care imi imaginez o lume mai buna si, pentru ca ma pricep oarecum la psihologie, am pus si eu, astazi, o caramida. Mizez pe educatie, informare, constientizare, cunoastere. Mizez si pe tine. Nu te-ai oprit din citit acest articol, sunt sigur. Oare de ce?"
Cum vede Seneca recunostinta
Despre binefaceri
Între multele rătăciri de tot felul ale celor care trăiesc la întîmplare şi nechibzuit, aş spune, prea bunul meu prieten, că sînt două care aproape nu se pot deosebi, şi anume că nu ştim nici să dăruim, nici să primim. Una decurge din cealaltă, încît binefacerile rău plasate aduc rele îndatoriri şi, dacă nu sînt date îndărăt, e prea tîrziu să ne mai plîngem: s-au transformat în pierderi în momentul în care au fost date.
Nici nu e de mirare că între păcatele cele mari şi multe ale sufletului, nu este vreunul mai des întîlnit decît nerecunoştinţa. Faptul acesta, cred eu, se datorează mai multor cauze. Cea dintîi este că nu alegem oamenii care să merite binefacerile noastre. În schimb, cercetăm cu scrupulozitate patrimoniul şi viaţa unui debitor cînd ne pregătim să-i deschidem creanţe, iar seminţele nu le împrăştiem pe un pămînt sleit şi sterp: binefacerile mai degrabă le azvîrlim decît le dăm, fără să stăm să cumpănim.
Nu ...mi-ar fi uşor să spun nici ce se acoperă mai mult de ruşine: să tăgăduieşti o binefacere sau să o revendici. Căci aşa este natura acestui credit, din care numai atît se poate primi cît e dat fără constrîngere; iar falimentul este cu totul înjositor tocmai pentru că nu are nevoie de fonduri ca să se achite, ci doar de un gînd: cel care ştie că este dator a răsplătit binefacerea.
Dar, după cum îşi au partea lor de vină şi cei care sînt recunoscători fără să o mărturisească totuşi, o vină avem şi noi. Avem de-a face cu mulţi nerecunoscători, pe şi mai mulţi încă îi facem noi aşa, căci le arătăm cu degetul binele făcut şi ne reclamăm mulţumirile datorate, ba cu asprime, ba cu uşurinţă şi simţind un regret imediat după ce am făcut un dar, uneori plîngîndu-ne şi gata de şicane pentru un fleac. Stricăm orice sentiment de recunoştinţă nu doar după ce am împlinit o binefacere, ci chiar în timp ce o facem. Ramîi cu bine.
Seneca.
Între multele rătăciri de tot felul ale celor care trăiesc la întîmplare şi nechibzuit, aş spune, prea bunul meu prieten, că sînt două care aproape nu se pot deosebi, şi anume că nu ştim nici să dăruim, nici să primim. Una decurge din cealaltă, încît binefacerile rău plasate aduc rele îndatoriri şi, dacă nu sînt date îndărăt, e prea tîrziu să ne mai plîngem: s-au transformat în pierderi în momentul în care au fost date.
Nici nu e de mirare că între păcatele cele mari şi multe ale sufletului, nu este vreunul mai des întîlnit decît nerecunoştinţa. Faptul acesta, cred eu, se datorează mai multor cauze. Cea dintîi este că nu alegem oamenii care să merite binefacerile noastre. În schimb, cercetăm cu scrupulozitate patrimoniul şi viaţa unui debitor cînd ne pregătim să-i deschidem creanţe, iar seminţele nu le împrăştiem pe un pămînt sleit şi sterp: binefacerile mai degrabă le azvîrlim decît le dăm, fără să stăm să cumpănim.
Nu ...mi-ar fi uşor să spun nici ce se acoperă mai mult de ruşine: să tăgăduieşti o binefacere sau să o revendici. Căci aşa este natura acestui credit, din care numai atît se poate primi cît e dat fără constrîngere; iar falimentul este cu totul înjositor tocmai pentru că nu are nevoie de fonduri ca să se achite, ci doar de un gînd: cel care ştie că este dator a răsplătit binefacerea.
Dar, după cum îşi au partea lor de vină şi cei care sînt recunoscători fără să o mărturisească totuşi, o vină avem şi noi. Avem de-a face cu mulţi nerecunoscători, pe şi mai mulţi încă îi facem noi aşa, căci le arătăm cu degetul binele făcut şi ne reclamăm mulţumirile datorate, ba cu asprime, ba cu uşurinţă şi simţind un regret imediat după ce am făcut un dar, uneori plîngîndu-ne şi gata de şicane pentru un fleac. Stricăm orice sentiment de recunoştinţă nu doar după ce am împlinit o binefacere, ci chiar în timp ce o facem. Ramîi cu bine.
Seneca.
Formula unei vieti pline de miracole
You can live a charmed life by causing others to live a charmed life. That is, be the source of 'charm' -- of charming moments and experiences -- in the life of another. Be everyone else's Lucky Charm! Make all who you touch today feel 'lucky' that you crossed their path. Do this for a week and watch things change. Do it for a month and you'll be a different person.
Neal Donald Walsch
Neal Donald Walsch
marți, 22 octombrie 2013
Zmeura de campie, de Mircea Nedelciu
(fragment)
"Fiecare dintre noi avem un singur loc despre care spunem "acasa" si cel mai adesea, pentru cateva bune milioane de romani, acest loc se afla intr-un sat pe care nu-l mai locuim de mult. In imaginatia noastra, satul acesta pierdut in campie, ascuns intre viile dealului sau resfirat de-a lungul unui rau de munte, pastreaza aura de mister pe care o avea, atunci cand eram copii si traiam acolo, intreaga lume. El este pentru noi imaginea cu care incepe lumea.
Se intampla sa-ti amintesti in cele mai neasteptate conditii ale noii tale vieti de un zgomot anume, de un chip de batran, de o casa sau de un iaz, de o intamplare sau de o poveste, de un incident sau de o iubire nedescifrate atunci, in copilarie si poate nici azi, de un sens al tuturor lucrurilor necunoscut celor care nu sunt din acelasi sat cu tine.
Un acord dintr-o rapsodie a unui compozitor roman de renume european, un tablou sau o sculptura despre care se spune ca a avut mare succes tocmai la Paris sau New York, o poezie pentru care autorului ei i se recunoaste accesul la universalitate, toate acestea se dovedesc pentru tine neasteptat de simple daca, auzindu-le sau vazandu-le, gandul tau le insoteste (le imperecheaza) cu acel sens primar al lucrurilor.
Exista ceva, nu stiu daca sa o numesc imagine sau stare, ceva ce concureaza cele mai miscatoare realizari artistice, ceva ce pune in umbra toate adevarurile permanente sau aparente inlocuindu-le cu un fel de sentiment al eternitatii: exista, deci, senzatia aceea pe care o incerci atunci cand cobori din tren, din autobuz sau din Dacia in apropierea locului tau natal, privesti in juru-ti si-ti vine sa spui ca miroase a primavara.
Miroase a primavara in preajma locului tau natal? Atunci sigur ca nu ai de ce te teme! Lumea intreaga e de partea ta. Tu esti egalul tuturor oamenilor. Personalitatea ta e totusi inconfundabila.
Oricand dupa aceea, la auzul numelui satului tau, gandul tau, ca o lacrima de mandrie, tresare." (pag.206)
"Fiecare dintre noi avem un singur loc despre care spunem "acasa" si cel mai adesea, pentru cateva bune milioane de romani, acest loc se afla intr-un sat pe care nu-l mai locuim de mult. In imaginatia noastra, satul acesta pierdut in campie, ascuns intre viile dealului sau resfirat de-a lungul unui rau de munte, pastreaza aura de mister pe care o avea, atunci cand eram copii si traiam acolo, intreaga lume. El este pentru noi imaginea cu care incepe lumea.
Se intampla sa-ti amintesti in cele mai neasteptate conditii ale noii tale vieti de un zgomot anume, de un chip de batran, de o casa sau de un iaz, de o intamplare sau de o poveste, de un incident sau de o iubire nedescifrate atunci, in copilarie si poate nici azi, de un sens al tuturor lucrurilor necunoscut celor care nu sunt din acelasi sat cu tine.
Un acord dintr-o rapsodie a unui compozitor roman de renume european, un tablou sau o sculptura despre care se spune ca a avut mare succes tocmai la Paris sau New York, o poezie pentru care autorului ei i se recunoaste accesul la universalitate, toate acestea se dovedesc pentru tine neasteptat de simple daca, auzindu-le sau vazandu-le, gandul tau le insoteste (le imperecheaza) cu acel sens primar al lucrurilor.
Exista ceva, nu stiu daca sa o numesc imagine sau stare, ceva ce concureaza cele mai miscatoare realizari artistice, ceva ce pune in umbra toate adevarurile permanente sau aparente inlocuindu-le cu un fel de sentiment al eternitatii: exista, deci, senzatia aceea pe care o incerci atunci cand cobori din tren, din autobuz sau din Dacia in apropierea locului tau natal, privesti in juru-ti si-ti vine sa spui ca miroase a primavara.
Miroase a primavara in preajma locului tau natal? Atunci sigur ca nu ai de ce te teme! Lumea intreaga e de partea ta. Tu esti egalul tuturor oamenilor. Personalitatea ta e totusi inconfundabila.
Oricand dupa aceea, la auzul numelui satului tau, gandul tau, ca o lacrima de mandrie, tresare." (pag.206)
duminică, 20 octombrie 2013
Poezie de la Pol
Declaratia de dragoste a unei ursoaicei albe
In ultima noapte polara,
Din adoratie pentru bratul tau drept care imi servea de perna,
Nu am putut sa dorm.
Un timp am incercat sa-ti ghicesc visele
Dupa cum ti se schimba mormaitul.
Am vazut astfel trei filme de actiune, unul pentru copii si doua foarte romantice.
Iar cand printr-o mica deschizatura in gheata
Am zarit aurora boreala, m-am simtit inspirata.
Si am inceput sa leg fiecare fir din blana mea de cate un fir din blana ta.
Indeletnicirea asta mi-a ocupat toata lunga noapte polara.
Asa ca ma astept ca dimineata,
Cand vom merge fiecare la bancurile noastre,
Sa ne doara.
In ultima noapte polara,
Din adoratie pentru bratul tau drept care imi servea de perna,
Nu am putut sa dorm.
Un timp am incercat sa-ti ghicesc visele
Dupa cum ti se schimba mormaitul.
Am vazut astfel trei filme de actiune, unul pentru copii si doua foarte romantice.
Iar cand printr-o mica deschizatura in gheata
Am zarit aurora boreala, m-am simtit inspirata.
Si am inceput sa leg fiecare fir din blana mea de cate un fir din blana ta.
Indeletnicirea asta mi-a ocupat toata lunga noapte polara.
Asa ca ma astept ca dimineata,
Cand vom merge fiecare la bancurile noastre,
Sa ne doara.
joi, 10 octombrie 2013
Ce este fericirea-ciuperca [si ce vrea ea]
Continem fericire tot timpul. Asa cum pamantul de padure contine ciuperci.
Sub forma de spori, fericirea ne umple, navigheaza liber prin noi. E vie chiar daca nu e vizibila. Suntem niste recipiente pline de fericire. Candva am fost numai recipiente - poate candva inainte de botez. Dar la un moment dat am fost umpluti cu fericire. Si este nevoie numai de niste conditii prielnice ca aceasta fericire sa devina vizibila. Exact ca la ciuperci - o picatura de ploaie sau numai umezeala in aer si izbucnesc in fel si fel de forme, ciupercile in forma lor vizibila. La fel si cu fericirea-ciuperca: o picatura de ceva si puf - un zambet, o steluta in privire, o caldura in inima, un fior pe pielea capului, o ameteala dulce, o stare de bucurie sau orice alta forma de manifestare a fericirii devine vizibila.
Sub forma de spori, fericirea ne umple, navigheaza liber prin noi. E vie chiar daca nu e vizibila. Suntem niste recipiente pline de fericire. Candva am fost numai recipiente - poate candva inainte de botez. Dar la un moment dat am fost umpluti cu fericire. Si este nevoie numai de niste conditii prielnice ca aceasta fericire sa devina vizibila. Exact ca la ciuperci - o picatura de ploaie sau numai umezeala in aer si izbucnesc in fel si fel de forme, ciupercile in forma lor vizibila. La fel si cu fericirea-ciuperca: o picatura de ceva si puf - un zambet, o steluta in privire, o caldura in inima, un fior pe pielea capului, o ameteala dulce, o stare de bucurie sau orice alta forma de manifestare a fericirii devine vizibila.
miercuri, 9 octombrie 2013
Scrisoare deschisa pentru dorintele mele
Dragele mele dorinti,
Sper ca aceste randuri sa va gaseasca bune si sanatoase.
Va scriu ca sa va indemn sa sperati. Pentru ca uite, cea mai pitulata dintre voi, cea care traia in zona cea mai neumblata a sufletului meu, cea care isi petrecea timpul studiind pe rupte ca sa isi ia doctoratul in invizibilitate, cea care de 25 de ani nu mai fusese imbratisata nici macar odata iata a devenit Regina Dorintelor Implinite.
Asa ca va indemn napoleoneste: sperati! In ranita oricarei renuntari se afla bastonul de maresal al probabilitatii de implinire.
Va las cu Dumnezeu si va pup,
Monica Stapana Inelelor
P.S. Adevarat, numai moartea face lucrurile imposibile. Cat traim totul e posibil.
Sper ca aceste randuri sa va gaseasca bune si sanatoase.
Va scriu ca sa va indemn sa sperati. Pentru ca uite, cea mai pitulata dintre voi, cea care traia in zona cea mai neumblata a sufletului meu, cea care isi petrecea timpul studiind pe rupte ca sa isi ia doctoratul in invizibilitate, cea care de 25 de ani nu mai fusese imbratisata nici macar odata iata a devenit Regina Dorintelor Implinite.
Asa ca va indemn napoleoneste: sperati! In ranita oricarei renuntari se afla bastonul de maresal al probabilitatii de implinire.
Va las cu Dumnezeu si va pup,
Monica Stapana Inelelor
P.S. Adevarat, numai moartea face lucrurile imposibile. Cat traim totul e posibil.
marți, 8 octombrie 2013
marți, 1 octombrie 2013
Fenomen meteo extrem
Nu reusesc sa o conving pe fiica-mea mai mare sa chiuleasca. M-ar fi scutit sa o car pe cea mica prin ploaie pana la scoala.
Asa ca pornim. Nu avem mult de mers pana la autobuz si primii 100 de metri pare ca merge. "Nu e chiar asa de galbena situatia cum s-a anuntat", ma gandesc inchinandu-ma catre biserica din fata blocului, acoperita de perdele de ploaie.
Ne aliniem pe trotuar si defilam cu umbrelele trase pe ochi. Nu ma asteptam la ce avea sa urmeze si prima pala de vant puternic (iscata din senin) aproape ca a smuls-o pe Maria cu tot cu cele 25 de kilograme ale ei. Umbrelele devenisera mai mult decat inutile: intoarse pe dos jucau de partea vantului. Nu mai inaintam dar macar nu ne daduse pe spate. Incercam sa stau in fata copilului ca sa o protejez. Practic in cateva secunde eram la fel de uda ca si cum as fi plonjat intr-o piscina...
Vantul s-a oprit la fel de brusc cum incepuse si mi-am luat inima in dinti si copilul sub aripa si mi-am continuat drumul.
Pana la autobuz am mai avut trei astfel reprize. In autobuz ne-am mai incalzit un pic. Am observat ca eram toti derutati si cumva mai buni, pentru ca nimeni nu s-a inghesuit, nu a injurat, nu s-a plans desi autobuzul era full. Orasul era pustiu si parca autobuzul era Arca lui Noe, inconjurata de ape din toate partile, in plin potop. Nu, nu se inventase canalizarea pluviala pe vremea aia. Acum daaa, stim ce avem de facut dar ce folos, ca tot nu facem...
Am lasat copilul la scoala cu plansul in gat. O voce interioara ma certa cu severitate ca sunt iresponsabila sa o las uda si infrigurata in scoala neincalzita. Si totusi am imbratisat-o si am plecat. De ce, de ce, de ce? Pai trebuie... Inca o ora pana la birou am plans incet in interior, calatorind printr-un oras pustiu... Cateodata imi doresc sa existe si optiunea de a-i mai tine pe copiii astia in uter, macar pana fac si ei cel putin 30 de ani.... Sau daca asta nu e posibil, macar atunci cand fenomenele meteo devin extreme. Ok, nici asta nu se poate. Atunci macar un marsupiu, ceva?
Asa ca pornim. Nu avem mult de mers pana la autobuz si primii 100 de metri pare ca merge. "Nu e chiar asa de galbena situatia cum s-a anuntat", ma gandesc inchinandu-ma catre biserica din fata blocului, acoperita de perdele de ploaie.
Ne aliniem pe trotuar si defilam cu umbrelele trase pe ochi. Nu ma asteptam la ce avea sa urmeze si prima pala de vant puternic (iscata din senin) aproape ca a smuls-o pe Maria cu tot cu cele 25 de kilograme ale ei. Umbrelele devenisera mai mult decat inutile: intoarse pe dos jucau de partea vantului. Nu mai inaintam dar macar nu ne daduse pe spate. Incercam sa stau in fata copilului ca sa o protejez. Practic in cateva secunde eram la fel de uda ca si cum as fi plonjat intr-o piscina...
Vantul s-a oprit la fel de brusc cum incepuse si mi-am luat inima in dinti si copilul sub aripa si mi-am continuat drumul.
Pana la autobuz am mai avut trei astfel reprize. In autobuz ne-am mai incalzit un pic. Am observat ca eram toti derutati si cumva mai buni, pentru ca nimeni nu s-a inghesuit, nu a injurat, nu s-a plans desi autobuzul era full. Orasul era pustiu si parca autobuzul era Arca lui Noe, inconjurata de ape din toate partile, in plin potop. Nu, nu se inventase canalizarea pluviala pe vremea aia. Acum daaa, stim ce avem de facut dar ce folos, ca tot nu facem...
Am lasat copilul la scoala cu plansul in gat. O voce interioara ma certa cu severitate ca sunt iresponsabila sa o las uda si infrigurata in scoala neincalzita. Si totusi am imbratisat-o si am plecat. De ce, de ce, de ce? Pai trebuie... Inca o ora pana la birou am plans incet in interior, calatorind printr-un oras pustiu... Cateodata imi doresc sa existe si optiunea de a-i mai tine pe copiii astia in uter, macar pana fac si ei cel putin 30 de ani.... Sau daca asta nu e posibil, macar atunci cand fenomenele meteo devin extreme. Ok, nici asta nu se poate. Atunci macar un marsupiu, ceva?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)