Fenomen meteo extrem

Nu reusesc sa o conving pe fiica-mea mai mare sa chiuleasca. M-ar fi scutit sa o car pe cea mica prin ploaie pana la scoala.
Asa ca pornim. Nu avem mult de mers pana la autobuz si primii 100 de metri pare ca merge. "Nu e chiar asa de galbena situatia cum s-a anuntat", ma gandesc inchinandu-ma catre biserica din fata blocului, acoperita de perdele de ploaie.
Ne aliniem pe trotuar si defilam cu umbrelele trase pe ochi. Nu ma asteptam la ce avea sa urmeze si prima pala de vant puternic (iscata din senin) aproape ca a smuls-o pe Maria cu tot cu cele 25 de kilograme ale ei. Umbrelele devenisera mai mult decat inutile: intoarse pe dos jucau de partea vantului. Nu mai inaintam dar macar nu ne daduse pe spate. Incercam sa stau in fata copilului ca sa o protejez. Practic in cateva secunde eram la fel de uda ca si cum as fi plonjat intr-o piscina...
Vantul s-a oprit la fel de brusc cum incepuse si mi-am luat inima in dinti si copilul sub aripa si mi-am continuat drumul.
Pana la autobuz am mai avut trei astfel reprize. In autobuz ne-am mai incalzit un pic. Am observat ca eram toti derutati si cumva mai buni, pentru ca nimeni nu s-a inghesuit, nu a injurat, nu s-a plans desi autobuzul era full. Orasul era pustiu si parca autobuzul era Arca lui Noe, inconjurata de ape din toate partile, in plin potop. Nu, nu se inventase canalizarea pluviala pe vremea aia. Acum daaa, stim ce avem de facut dar ce folos, ca tot nu facem...
Am lasat copilul la scoala cu plansul in gat. O voce interioara ma certa cu severitate ca sunt iresponsabila sa o las uda si infrigurata in scoala neincalzita. Si totusi am imbratisat-o si am plecat. De ce, de ce, de ce? Pai trebuie... Inca o ora pana la birou am plans incet in interior, calatorind printr-un oras pustiu... Cateodata imi doresc sa existe si optiunea de a-i mai tine pe copiii astia in uter, macar pana fac si ei cel putin 30 de ani.... Sau daca asta nu e posibil, macar atunci cand fenomenele meteo devin extreme. Ok, nici asta nu se poate. Atunci macar un marsupiu, ceva?