marți, 29 aprilie 2014
Mesaj din jungla
Pentru cei care se gandesc sa divorteze
Dragii mei prieteni,
Lumea de afara e salbatica. E o jungla aici!
Daca va ganditi sa incercati, asteptati-va sa gasiti si din astea: rude ultragiate de parca le-ati furat butelia; altii turbati de furia ca exista si oameni fericiti; relatii pe care vi le inchipuiti ca fiind fara contract dar pentru care va impuneti singuri contracte de sertar, complet dezechilibrate, cu un stufos capitol la obligatiile partilor dar numai pentru voi si cu un singur drept (acela de a cadea in cur de recunostinta pentru ca sunteti bagati in seama asa falimentari cum ma simtiti); oameni de vanzari cu un marketing beton si care pretind ca te invata cum sa traiesti "altfel" dar pe bani multi; binevoitori gata sa te salveze....
Asa ca atunci cand va faceti bagajele, va rog sa nu uitati sa va luati si trusa de siguranta care trebuie sa contina obligatoriu urmatoarele:
- o imensa dragoste de viata, eventual in varianta gonflabila;
- o trusa cu cateva activitati care sa va scoata din casa cel putin in wk;
- stima de sine si increderea in tine (stiu ca astea pot fi cam sifonate dar impachetate frumos si despachetate primele isi revin repede);
- modestia si smerenia - esentele alea tari in sticlute mici;
- o pancarta de agatat in sufragerie pe care sa scrie clar raspunsul la intrebarea "de ce fac asta?";
- un radio setat pe RockFM;
- o enciclopedie completa despre dialogul interior;
- numarul de telefon al lui Dumnezeu ("If you worry, call me!" - zice El).
Fara astea sunteti fii ploii pe aici. Credeti-ma, sunt de 6 luni in jungla si supravietuiesc.
Cu drag,
M(owgli)
PS Multumesc Bagheera!
Sterilitate
Cuvintele pot fi extraordinar de roditoare, ca pantecul unei femei. Atunci cand exprima ce gandesc si ce simt, ele formeaza o placenta care hraneste acest interior al meu.
Am spus/scris si multe cuvinte sterile. Cuvinte care rostite/scrise nu mi-au dat nici cel mai mic fior pe pielea capului. Au iesit doar ca niste globuri frumoase de sticla, minunate in forma si culoarea lor.
Cand am practicat aceasta vorbarie sterila parca faceam sa ninga cu globuri de sticla, reci si perfecte. Pluteau un timp, indreptandu-se spre Pamant iar odata ajunse se spargeau cu zgomot, in mii de cioburi. Devenise si periculos sa mai calc pe acolo. Mai ales ca pe campiile din interiorul nostru mergem desculti.
Am spus/scris si multe cuvinte sterile. Cuvinte care rostite/scrise nu mi-au dat nici cel mai mic fior pe pielea capului. Au iesit doar ca niste globuri frumoase de sticla, minunate in forma si culoarea lor.
Cand am practicat aceasta vorbarie sterila parca faceam sa ninga cu globuri de sticla, reci si perfecte. Pluteau un timp, indreptandu-se spre Pamant iar odata ajunse se spargeau cu zgomot, in mii de cioburi. Devenise si periculos sa mai calc pe acolo. Mai ales ca pe campiile din interiorul nostru mergem desculti.
luni, 28 aprilie 2014
Noi - definitie
Noi - cei despre care este vorba in rugaciunile in care ne adresam fiecare Domnului vorbind la plural.
joi, 24 aprilie 2014
Ce poti face cu o furtuna
Nu o poti opri, nu o poti ignora, nu o poti ocoli, nu poti negocia cu ea, nu o poti indupleca, nu o poti convinge, nu o poti schimba pe altceva, nu o poti incuia, nu o poti amana, nu o poti stinge, nu o poti da la caini, nu o poti impacheta, nu o poti face mai mica sau mai mare.
E o dezlantuire libera, spectaculoasa, grandioasa, perfecta.
Poti doar sa o respecti. Sa o contempli. Sa o admiri.
Oamenii sunt niste furtuni e constiinta. Poti doar sa-i respecti, sa-i contempli de aproape sau de mai departe, sa-i admiri.
E o dezlantuire libera, spectaculoasa, grandioasa, perfecta.
Poti doar sa o respecti. Sa o contempli. Sa o admiri.
Oamenii sunt niste furtuni e constiinta. Poti doar sa-i respecti, sa-i contempli de aproape sau de mai departe, sa-i admiri.
miercuri, 23 aprilie 2014
Constantin Brancusi
"Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?... Profilul acestor doi ochi (uniţi - în Templul sărutului)?... Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?... Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie." Constantin Brâncuşi
marți, 22 aprilie 2014
Situatiile amestecate
Pacat ca criogenia nu e inca o metoda sigura. Ar fi ideala pentru cei care aleg sa permanetizeze niste situatii amestecate. Ar trimite la culcare pe unul sau pe altul si s-ar putea ocupa in liniste de cel ramas treaz.
Realitatea insa e mult mai complicata de atat. Si sunt efectiv situatii in care se impune cu urgenta sa iei o decizie de genul "ori, ori". Fiecare dintre cele doua "ori" are niste costuri, niste consecinte. Poate ca parcurgerea in minte a fiecaruia dintre cele doua (sau mai multe chiar) drumuri, cu constientizarea pana la lumina a peisajului aferent ar ajuta oarecum. Dar, deh, asta cere un efort de meditatie si constientizare, ceea ce nu e la indemana oricui.
Practic nu am intalnit inca situatii in viata cu o singura fata. Toate au avut implicatii multiple si au atins mai multi oameni: unii cu plus, altii cu minus. Pana la urma si Luna are o fata nevazuta (vedem mereu pe cer o singura fata a Lunii) dar asta nu inseamna sa fim atat de dobitoci incat sa credem ca e numai o jumatate de sfera.
Realitatea insa e mult mai complicata de atat. Si sunt efectiv situatii in care se impune cu urgenta sa iei o decizie de genul "ori, ori". Fiecare dintre cele doua "ori" are niste costuri, niste consecinte. Poate ca parcurgerea in minte a fiecaruia dintre cele doua (sau mai multe chiar) drumuri, cu constientizarea pana la lumina a peisajului aferent ar ajuta oarecum. Dar, deh, asta cere un efort de meditatie si constientizare, ceea ce nu e la indemana oricui.
Practic nu am intalnit inca situatii in viata cu o singura fata. Toate au avut implicatii multiple si au atins mai multi oameni: unii cu plus, altii cu minus. Pana la urma si Luna are o fata nevazuta (vedem mereu pe cer o singura fata a Lunii) dar asta nu inseamna sa fim atat de dobitoci incat sa credem ca e numai o jumatate de sfera.
luni, 21 aprilie 2014
Henry Fielding
Jonathan Wild - fragment
Ramanand singur, Heartfree statu catva timp tacut; apoi porni astfel sa vorbeasca cu sine insusi:
- Ce trebuie sa fac? Sa ma las prada deznadejdii sau sa ma razvratesc impotriva Atotputernicului?
Bineinteles, nici una nici alta nu sunt vrednice de un om intelept; caci ce poate fi mai zadarnic decat sa-mi jelesc neputincios soarta, socotind ca nu mai am nimic de asteptat de la ea, sau, daca inca mai nadajduiesc, sa-l jignesc pe Atotputernicul, care singur ma mai poate ajuta! Oare chinurile care-mi framanta sufletul si mintea atarna de vointa mea? Sunt eu intr-atat de stapan pe ele, incat sale pot potoli doar tanguindu-ma? Sigur ca nu. Ratiunea, oricat ne-ar placea sa credem, n-are o putere asa de nemarginita asupra mintii, incat sa-i potoleasca orice framantare intr-o clipa, doar poruncind. Atunci, la ce ne foloseste? Caci, ori este o vorba goala si deci ne inselam cand credem ca avem ratiune, ori ne este data cu un anumit scop si are un rol hotarat de preainteleptul creator. Care altul poate fi folosul ei decat sa masoare drept valoarea lucrurilor si sa ne calauzeasca spre acea desavarsire a intelepciunii omenesti care ne ajuta sa cantarim orice lucru dupa meritul lui adevarat, orpindu-ne sa pretuim prea mult sau prea putin nadejdile, bucuriile sau pierderile. Ea nu ne spune asa intr-o doara: nu te bucura sau nute necaji, ceea ce ar fi la fel de zadarnic si de prisos ca a spune raului care susura sa inceteze a mai curge sau vantului manios sa nu mai sufle. Ea doar ne opreste sa saltam de bucurie ca tunci cand eram copii si primeam o jucarie sau sa ne tanguim cand ni se lua. Sa zicem ca am pierdut bucuriile acestei lumi si ca nadejdea mea in alte bucurii viitoare este pe veci pierduta. Ce mangaiere imi ofera ratiunea?! Decat sa-mi arate ca mi-am legat sufletul de o jucarie; ca ceea ce am dorit nu merita sa fie ravnit prea mult de un om intelep si nici ca el sa- deplanga deznadajduit pierederea. Intr-adevar, exista jucarii potrivite pentru toate varstele, de la zonaitoare pana la tron. Si, probabil, valoarea lor este aceeasi pentru diversii lor posesori; caci daca paraitoarea place urechilor unui prunc, ce pot oferi mai mult unui print laudele lingusitorilor? Nici printul si nici pruncul nu cerceteaza temeinicia si obarsia placerii lor; deoarece, daca ar face-o, ambii ar trebui s-o dispretuiasca in egala masura. Iar daca le-am analiza serios si le-am compara intre ele, vom fi sigur nevoiti a conchide ca toate acele preamariri si placeri, pe care oamenii le indragesc asa de mult si urmaresca sa le aiba cu pretul atator pericole si piedici si cu atata cruzime si ticalosie, sunt la fel de lipsite de valoare ca si fleacurile expuse spre vanzare intr-o pravalie de jucarii. Am observat-o pe fetita mea privind deseori cu ochi dornici o papusa. Am urmarit suferintele si rugamintile ei staruitoare, pana ce m-am hotarat sa-i fac pe plac. In prima clipa cand a primit-o, ce bucurie s-a asternut pe fata ei! Cat de fericita a luat-o in stapanire! Dar cat de putina multumire i-a putut da! Cata truda ca s-o hotaram sa se joace cu ea! A trebuit sa-i schimbam mereu imbracamintea; podoabele tipatoare, care ii atrasesera la inceput privirea, nu-i mai produceau nici o placere; in zadar se silea s-o faca sa stea in picioare si sa mearga, si era nevoita sa inlocuiasca toate astea vorbind cu ea. Dupa o zi, a runcat-o si n-a mai bagat-o in seama, preferand o jucarie mai putin costisitoare. Cat de mult seamana situatia acestui copil cu aceea a oricarui om matur! Cate piedici intalneste in cale ca sa-si implineasca dorintele! Cat de desarte se dovedesc cele mai multe, dupa ce si le-a implinit, si cat de repede se satura de acelea care-i par a fi mai reale, mai substantiale! Bucuriile celor mai multi oameni sunt la fel de copilaresti si trecatoare ca aceea a fetitei mele. Telurile si placerile lor de-a lungul vietii sunt nimicuri inselatoare, chiar in anii lor cei mai maturi, daca asemenea oameni pot ajunge vreodata catusi de putin maturi. Dar sa-i privim pe cei a caror gandire este mai adanca si mai ascutita. Cat de repede isi dau seama ca lumea este lipsita de bucurii vrednice a fi dorite sau traite de ei! Cat de repede se retrag in singuratate si meditatie, la gradinarit si sadit, sau alte asemenea palceri rurale, unde laolalta cu arborii lor, se bucura de aer si de soare, si atat unii cat si ceilalti duc aceeasi viata vegetativa, lipsita de framantari, cu prea putine deosebiri. Dra sa zicem (ceea ce nici realitatea, nici intelepciunea nu vor incuviinta) ca am putea gasi si altceva mai de pret si mai substantial in aceste multumiri, oare nesiguranta duratei lor nu este in sine un motiv destul de temeinic ca sa le micsoreze pretul? Cat de fragila este durata unei multumiri care atarna de bunul plac al sortii su de care putem fi lipsiti din pricina nenorocului, inselatoariei sau jafului, si adesea cu atat mai usor, cu cat valoarea bucurilor noastre este mai mare! Sa legam oare sufletele noastre de o basica de aer din apa sau de o vedenie din nori? Ce om nebun si-ar cladi o casa aratoasa sau s-ar gandi sa faca o gradina frumoasa pe un pamant de care il leaga un interes atat de subred? Dar, toate aceste constatatri ar fi, oare, mai putin inetmeiate daca soarta, stapana pamantului nostru, ni l-ar arenda pe viata? Chiar acest termen juridic cat de putina insemnatate are! Caci, admitand ca aceste placeri nu ne-ar putea fi smulse, ce siguranta avem ca nu vom fi noi smulsi de langa ele?! Poate maine... ba chiar mai curand. Pentru ca, asa cum spune excelentul poet:
"Unde este maine? In cealalta lume.
Pentru multi aceasta-i prea invederat,
Dar a spune altfel, contrariul anume,
Nu e nimeni sigur cu adevarat."
Ramanand singur, Heartfree statu catva timp tacut; apoi porni astfel sa vorbeasca cu sine insusi:
- Ce trebuie sa fac? Sa ma las prada deznadejdii sau sa ma razvratesc impotriva Atotputernicului?
Bineinteles, nici una nici alta nu sunt vrednice de un om intelept; caci ce poate fi mai zadarnic decat sa-mi jelesc neputincios soarta, socotind ca nu mai am nimic de asteptat de la ea, sau, daca inca mai nadajduiesc, sa-l jignesc pe Atotputernicul, care singur ma mai poate ajuta! Oare chinurile care-mi framanta sufletul si mintea atarna de vointa mea? Sunt eu intr-atat de stapan pe ele, incat sale pot potoli doar tanguindu-ma? Sigur ca nu. Ratiunea, oricat ne-ar placea sa credem, n-are o putere asa de nemarginita asupra mintii, incat sa-i potoleasca orice framantare intr-o clipa, doar poruncind. Atunci, la ce ne foloseste? Caci, ori este o vorba goala si deci ne inselam cand credem ca avem ratiune, ori ne este data cu un anumit scop si are un rol hotarat de preainteleptul creator. Care altul poate fi folosul ei decat sa masoare drept valoarea lucrurilor si sa ne calauzeasca spre acea desavarsire a intelepciunii omenesti care ne ajuta sa cantarim orice lucru dupa meritul lui adevarat, orpindu-ne sa pretuim prea mult sau prea putin nadejdile, bucuriile sau pierderile. Ea nu ne spune asa intr-o doara: nu te bucura sau nute necaji, ceea ce ar fi la fel de zadarnic si de prisos ca a spune raului care susura sa inceteze a mai curge sau vantului manios sa nu mai sufle. Ea doar ne opreste sa saltam de bucurie ca tunci cand eram copii si primeam o jucarie sau sa ne tanguim cand ni se lua. Sa zicem ca am pierdut bucuriile acestei lumi si ca nadejdea mea in alte bucurii viitoare este pe veci pierduta. Ce mangaiere imi ofera ratiunea?! Decat sa-mi arate ca mi-am legat sufletul de o jucarie; ca ceea ce am dorit nu merita sa fie ravnit prea mult de un om intelep si nici ca el sa- deplanga deznadajduit pierederea. Intr-adevar, exista jucarii potrivite pentru toate varstele, de la zonaitoare pana la tron. Si, probabil, valoarea lor este aceeasi pentru diversii lor posesori; caci daca paraitoarea place urechilor unui prunc, ce pot oferi mai mult unui print laudele lingusitorilor? Nici printul si nici pruncul nu cerceteaza temeinicia si obarsia placerii lor; deoarece, daca ar face-o, ambii ar trebui s-o dispretuiasca in egala masura. Iar daca le-am analiza serios si le-am compara intre ele, vom fi sigur nevoiti a conchide ca toate acele preamariri si placeri, pe care oamenii le indragesc asa de mult si urmaresca sa le aiba cu pretul atator pericole si piedici si cu atata cruzime si ticalosie, sunt la fel de lipsite de valoare ca si fleacurile expuse spre vanzare intr-o pravalie de jucarii. Am observat-o pe fetita mea privind deseori cu ochi dornici o papusa. Am urmarit suferintele si rugamintile ei staruitoare, pana ce m-am hotarat sa-i fac pe plac. In prima clipa cand a primit-o, ce bucurie s-a asternut pe fata ei! Cat de fericita a luat-o in stapanire! Dar cat de putina multumire i-a putut da! Cata truda ca s-o hotaram sa se joace cu ea! A trebuit sa-i schimbam mereu imbracamintea; podoabele tipatoare, care ii atrasesera la inceput privirea, nu-i mai produceau nici o placere; in zadar se silea s-o faca sa stea in picioare si sa mearga, si era nevoita sa inlocuiasca toate astea vorbind cu ea. Dupa o zi, a runcat-o si n-a mai bagat-o in seama, preferand o jucarie mai putin costisitoare. Cat de mult seamana situatia acestui copil cu aceea a oricarui om matur! Cate piedici intalneste in cale ca sa-si implineasca dorintele! Cat de desarte se dovedesc cele mai multe, dupa ce si le-a implinit, si cat de repede se satura de acelea care-i par a fi mai reale, mai substantiale! Bucuriile celor mai multi oameni sunt la fel de copilaresti si trecatoare ca aceea a fetitei mele. Telurile si placerile lor de-a lungul vietii sunt nimicuri inselatoare, chiar in anii lor cei mai maturi, daca asemenea oameni pot ajunge vreodata catusi de putin maturi. Dar sa-i privim pe cei a caror gandire este mai adanca si mai ascutita. Cat de repede isi dau seama ca lumea este lipsita de bucurii vrednice a fi dorite sau traite de ei! Cat de repede se retrag in singuratate si meditatie, la gradinarit si sadit, sau alte asemenea palceri rurale, unde laolalta cu arborii lor, se bucura de aer si de soare, si atat unii cat si ceilalti duc aceeasi viata vegetativa, lipsita de framantari, cu prea putine deosebiri. Dra sa zicem (ceea ce nici realitatea, nici intelepciunea nu vor incuviinta) ca am putea gasi si altceva mai de pret si mai substantial in aceste multumiri, oare nesiguranta duratei lor nu este in sine un motiv destul de temeinic ca sa le micsoreze pretul? Cat de fragila este durata unei multumiri care atarna de bunul plac al sortii su de care putem fi lipsiti din pricina nenorocului, inselatoariei sau jafului, si adesea cu atat mai usor, cu cat valoarea bucurilor noastre este mai mare! Sa legam oare sufletele noastre de o basica de aer din apa sau de o vedenie din nori? Ce om nebun si-ar cladi o casa aratoasa sau s-ar gandi sa faca o gradina frumoasa pe un pamant de care il leaga un interes atat de subred? Dar, toate aceste constatatri ar fi, oare, mai putin inetmeiate daca soarta, stapana pamantului nostru, ni l-ar arenda pe viata? Chiar acest termen juridic cat de putina insemnatate are! Caci, admitand ca aceste placeri nu ne-ar putea fi smulse, ce siguranta avem ca nu vom fi noi smulsi de langa ele?! Poate maine... ba chiar mai curand. Pentru ca, asa cum spune excelentul poet:
"Unde este maine? In cealalta lume.
Pentru multi aceasta-i prea invederat,
Dar a spune altfel, contrariul anume,
Nu e nimeni sigur cu adevarat."
Suntem creatorii realitatii noastre
Cateodata realitatea pe care o creem contine situatii abuzive, mincioase, inselatoare.
Nu stiu de ce facem alegeri care sa le permita sa se materializeze. Dar cred ca si in acestea gasim unele beneficii pe care le evaluam ca fiind destul de importante ca sa merite costurile. Insa cand aceste beneficii dispar, costurile devin nejustificat de mari si va trebui sa avem taria sa schimbam situatia respectiva.
Speranta in niste beneficii viitoare ne poate da o inertie in a aplica schimbarile care se impun. Totusi exista si pentru asta un remediu: sa adoptam filozofia traiului in prezent. Practic viitorul nu exista. Habar nu avem cand vom muri si nu putem controla asta. Inca nu s-a inventat un aparat care sa determine cate batai de inima au fost programate pentru fiecare. Si nu stim cand aceasta se va opri din ticaitul ei. Asa ca a face cheltuieli in prezent pentru niste beneficii viitoare nu este o optiune ok in procesul de creatie. Am ramane cu niste debite care, desi filozofia continuta in majoritatea religiilor (inclusiv cea a reincarnarii si a karmei) incearca sa le valorifice, nu aduc decat frustrari. Dumnezeu de fapt ne vrea fericiti. Fericiti acum. Nu intr-o viata viitoare. Nu in viata de apoi. Acum.
Nu stiu de ce facem alegeri care sa le permita sa se materializeze. Dar cred ca si in acestea gasim unele beneficii pe care le evaluam ca fiind destul de importante ca sa merite costurile. Insa cand aceste beneficii dispar, costurile devin nejustificat de mari si va trebui sa avem taria sa schimbam situatia respectiva.
Speranta in niste beneficii viitoare ne poate da o inertie in a aplica schimbarile care se impun. Totusi exista si pentru asta un remediu: sa adoptam filozofia traiului in prezent. Practic viitorul nu exista. Habar nu avem cand vom muri si nu putem controla asta. Inca nu s-a inventat un aparat care sa determine cate batai de inima au fost programate pentru fiecare. Si nu stim cand aceasta se va opri din ticaitul ei. Asa ca a face cheltuieli in prezent pentru niste beneficii viitoare nu este o optiune ok in procesul de creatie. Am ramane cu niste debite care, desi filozofia continuta in majoritatea religiilor (inclusiv cea a reincarnarii si a karmei) incearca sa le valorifice, nu aduc decat frustrari. Dumnezeu de fapt ne vrea fericiti. Fericiti acum. Nu intr-o viata viitoare. Nu in viata de apoi. Acum.
duminică, 20 aprilie 2014
Lectia nr. 1
Learn to love yourself as you are right now. Each day, your own love will create an energy shield of positive vibrations around you. This will help you to let go of negative people and experiences, like water rolling off a duck's back.
joi, 17 aprilie 2014
miercuri, 16 aprilie 2014
Adevaratul razboi mondial
Astazi am avut o intelegere simpla. Din cea mantuitoare, asa cum e descrisa de vorbele intelepte: "Veti cunoaste Adevarul si Adevarul va va elibera".
Noi toti am trecut prin viata ca printr-un razboi mondial. Si ca dupa un razboi adevarat, am devenit o lume de mari mutilati. Mutilati emotional, fara membrelele, ochii sau alte parti ale corpului emotional interior. Pur si simplu ne-au fost ranite si a trebuit sa ni le amputam.
Da, poate fi o imagine de cosmar. Dar vestea buna este ca acest corp interior are abilitatea de a-si regenera partile mutilate. Asa cum la unele animale le poate creste din nou coada, desi le-a fost smulsa. Am aceasta convingere intima, foarte puternica. Si este data de cunoasterea profunda pe care mi-o da experienta. Pentru ca unele dintre amputarile mele s-au regenerat. Mai am una. Mi-a fost relevata intr-un vis pe care abia acum il inteleg, desi a trecut aproape un an de cand l-am visat. Multumesc Doamne pentru aceasta intelegere. O voi vindeca si pe aceasta. Doamne ajuta!
Cand ne hotaram sa fim impreuna unii cu altii ar fi bine sa fim constienti ca suntem niste persoane cu handicap. Daca te hotarasti sa fii impreuna cu un om paralizat, care se poate deplasa numai intr-un carucior, atunci ar fi bine sa fii constient ca nu va putea sa faca unele dintre lucrurile care tie ti se par chiar usoare. Acestea pentru un om handicapat sunt adevarate provocari. Iar unele sunt complet imposibile.
Desigur ca la modul ideal ar trebui sa avem relatii cu ceilalti numai dupa ce suntem siguri ca ne-am vindecat. Numai ca niste oameni care pot fi liberi de carucioare, vindecarea fiind evident responsabilitatea noastra. Dar vad ca lumea si viata functioneaza altfel. Adica tocmai aceste relatii sunt cele care ne ofera tratamente. Dumnezeu actioneaza prin oameni si ingerii de langa noi pun mana pe amputarile noastre si le vindeca, asa cum Iisus a sculat oameni din morti.
Am si eu ingerii mei si le sunt recunoscatoare ca, fara sa le fie scarba de amputarile mele, au pus mana pe cioturile ramase si le-au dat apa vie care le-a determinat sa se regenereze. Simt o recunostinta imensa fata de toti acestia. Multumesc ingerii mei vindecatori. Multumesc Doamne pentru acesti oameni din viata mea.
Aici muzica care ma va ajuta sa ma vindec:
Noi toti am trecut prin viata ca printr-un razboi mondial. Si ca dupa un razboi adevarat, am devenit o lume de mari mutilati. Mutilati emotional, fara membrelele, ochii sau alte parti ale corpului emotional interior. Pur si simplu ne-au fost ranite si a trebuit sa ni le amputam.
Da, poate fi o imagine de cosmar. Dar vestea buna este ca acest corp interior are abilitatea de a-si regenera partile mutilate. Asa cum la unele animale le poate creste din nou coada, desi le-a fost smulsa. Am aceasta convingere intima, foarte puternica. Si este data de cunoasterea profunda pe care mi-o da experienta. Pentru ca unele dintre amputarile mele s-au regenerat. Mai am una. Mi-a fost relevata intr-un vis pe care abia acum il inteleg, desi a trecut aproape un an de cand l-am visat. Multumesc Doamne pentru aceasta intelegere. O voi vindeca si pe aceasta. Doamne ajuta!
Cand ne hotaram sa fim impreuna unii cu altii ar fi bine sa fim constienti ca suntem niste persoane cu handicap. Daca te hotarasti sa fii impreuna cu un om paralizat, care se poate deplasa numai intr-un carucior, atunci ar fi bine sa fii constient ca nu va putea sa faca unele dintre lucrurile care tie ti se par chiar usoare. Acestea pentru un om handicapat sunt adevarate provocari. Iar unele sunt complet imposibile.
Desigur ca la modul ideal ar trebui sa avem relatii cu ceilalti numai dupa ce suntem siguri ca ne-am vindecat. Numai ca niste oameni care pot fi liberi de carucioare, vindecarea fiind evident responsabilitatea noastra. Dar vad ca lumea si viata functioneaza altfel. Adica tocmai aceste relatii sunt cele care ne ofera tratamente. Dumnezeu actioneaza prin oameni si ingerii de langa noi pun mana pe amputarile noastre si le vindeca, asa cum Iisus a sculat oameni din morti.
Am si eu ingerii mei si le sunt recunoscatoare ca, fara sa le fie scarba de amputarile mele, au pus mana pe cioturile ramase si le-au dat apa vie care le-a determinat sa se regenereze. Simt o recunostinta imensa fata de toti acestia. Multumesc ingerii mei vindecatori. Multumesc Doamne pentru acesti oameni din viata mea.
Aici muzica care ma va ajuta sa ma vindec:
luni, 14 aprilie 2014
Din ciclul: O casa la tara
Cand vrejii nu se pot sustine singuri
A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti.
A fost odata o fata tanara, frumoasa, harnica si buna care avea o casuta mica, micuta, cu o gradina mica, micuta.
In gradina mica fata pusese pe un rand seminte de castraveti in cuiburi. Si cand au inceput sa incolteasca si sa rasara din pamant a vazut ca nu se pot sustine vrejii singuri si i-a legat pe o sfoara, luuuunga, cat randul de lunga.
Asa au crescut vrejii de castraveti drept in sus si s-au incolacit in jurul sforii. Au inflorit si apoi au rodit: niste csatraveti mici, micuti care la fiecare ploaie se mareau oleaca, pana s-au facut castraveti tineri.
Atunci s-au uitat unul la altul, asa cum stateau cocotati pe sfoara si cum s-au vazut au inceput sa strige si sa se agite intr-o parte si in alta, in culmea disperarii.
"Avem bube", strigau ca apucatii incercand sa se ascunda printre frunze.
Peste toata aceasta panica generala, desprins parca chiar din soare, s-a coborat un fluture budist: mare, mare, cu aripile galbene, imense, de douazeci de ori mai mari decat corpul lui micut.
Fal, fal, fal, fal, failfai el din aripile imense galbene si inspecta linistit si fara graba intreg randul de castraveti.
"Ce aveti?"
"Bube", zisera castravetii jenati nevoie mare de agitatia care parea imensa in comparatie cu linistea senina de zen a fluturelui budist.
"Normal. Asta e natura voastra." zise fluturele.
Si fal, fal, fal falfaii mai departe, direct catre soarele din care parca se desprinsese.
"Suntem normali", se bucurara castravetii si incepura sa-si numere bubele unii altora, intrecandu-se in normalitate.
Gradina mica si normala se scalda in soarele aflat la apus si fata tanara, harnica, buna si frumoasa mai facu o ploaie peste toate.
Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.
Cand vrejii nu se pot sustine singuri
A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti.
A fost odata o fata tanara, frumoasa, harnica si buna care avea o casuta mica, micuta, cu o gradina mica, micuta.
In gradina mica fata pusese pe un rand seminte de castraveti in cuiburi. Si cand au inceput sa incolteasca si sa rasara din pamant a vazut ca nu se pot sustine vrejii singuri si i-a legat pe o sfoara, luuuunga, cat randul de lunga.
Asa au crescut vrejii de castraveti drept in sus si s-au incolacit in jurul sforii. Au inflorit si apoi au rodit: niste csatraveti mici, micuti care la fiecare ploaie se mareau oleaca, pana s-au facut castraveti tineri.
Atunci s-au uitat unul la altul, asa cum stateau cocotati pe sfoara si cum s-au vazut au inceput sa strige si sa se agite intr-o parte si in alta, in culmea disperarii.
"Avem bube", strigau ca apucatii incercand sa se ascunda printre frunze.
Peste toata aceasta panica generala, desprins parca chiar din soare, s-a coborat un fluture budist: mare, mare, cu aripile galbene, imense, de douazeci de ori mai mari decat corpul lui micut.
Fal, fal, fal, fal, failfai el din aripile imense galbene si inspecta linistit si fara graba intreg randul de castraveti.
"Ce aveti?"
"Bube", zisera castravetii jenati nevoie mare de agitatia care parea imensa in comparatie cu linistea senina de zen a fluturelui budist.
"Normal. Asta e natura voastra." zise fluturele.
Si fal, fal, fal falfaii mai departe, direct catre soarele din care parca se desprinsese.
"Suntem normali", se bucurara castravetii si incepura sa-si numere bubele unii altora, intrecandu-se in normalitate.
Gradina mica si normala se scalda in soarele aflat la apus si fata tanara, harnica, buna si frumoasa mai facu o ploaie peste toate.
Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.
Puterea de a merge pana la capat sau de ce nu a fugit Iisus
In fiecare dimineata avem in fata alegerea de a deschide ochii.
Dumnezeu face inima noastra sa bata pentru inca o zi, dar alegerea de a deschide ochii este a noastra. Si nu ca sa privim in tavan, sa ne lasam picioarele in papuci si sa incepem o rutina zilnica. Ci sa deschidem ochii intr-o lume in care ne asumam responsabilitatea pentru cum vom trai aceasta zi - dar minunat pe care il primim pe gratis si pe care daca ar fi sa-l cumparam nu ne-ar ajunge toate bogatiile lumii.
Si alegerea este intre a fugi si a merge pana la capat. Alegerea este intre a fugi de responsabilitatea de a trai viata pe care am creat-o si intre a ne-o asuma intr-o implicare totala.
Un prieten intelept si care stie sa vada dincolo mi-a relevat acum ceva timp acesta alegere a lui Iisus. Aceasta asumare a vietii pana la capat, aceasta includere a mortii in viata, ca parte absolut fireasca. Nu, Iisus nu a fost un sacrificat. A fost pana la capat Dumnezeu pe Pamant. Si pentru ca viata include moartea si-a asumat-o.
Ca om a avut o misiune. Si nu a ezitat sa o imbratiseze. Credeti ca noi ca oameni nu avem misiunile noastre? Eu cred ca da.
La nivelul nostru de vieti obisnuite - dar care contin o misiune - putem dupa acest model sa traim pana la capat fiecare din situatiile in care am ales sa ne bagam. Sa ridicam crucea si sa ne-o purtam la deal cu privirea tinta catre idealul nostru, catre misiunea noastra.
Stiu ca am ales bine - sa traiesc in iubire neconditionata. Imi dau seama de asta la fiecare analiza pentru ca imi da cu plus. E si asta o cruce de dus. Si e de dus pana la capat. Doamne ajuta! Faca-se voia Ta!
Dumnezeu face inima noastra sa bata pentru inca o zi, dar alegerea de a deschide ochii este a noastra. Si nu ca sa privim in tavan, sa ne lasam picioarele in papuci si sa incepem o rutina zilnica. Ci sa deschidem ochii intr-o lume in care ne asumam responsabilitatea pentru cum vom trai aceasta zi - dar minunat pe care il primim pe gratis si pe care daca ar fi sa-l cumparam nu ne-ar ajunge toate bogatiile lumii.
Si alegerea este intre a fugi si a merge pana la capat. Alegerea este intre a fugi de responsabilitatea de a trai viata pe care am creat-o si intre a ne-o asuma intr-o implicare totala.
Un prieten intelept si care stie sa vada dincolo mi-a relevat acum ceva timp acesta alegere a lui Iisus. Aceasta asumare a vietii pana la capat, aceasta includere a mortii in viata, ca parte absolut fireasca. Nu, Iisus nu a fost un sacrificat. A fost pana la capat Dumnezeu pe Pamant. Si pentru ca viata include moartea si-a asumat-o.
Ca om a avut o misiune. Si nu a ezitat sa o imbratiseze. Credeti ca noi ca oameni nu avem misiunile noastre? Eu cred ca da.
La nivelul nostru de vieti obisnuite - dar care contin o misiune - putem dupa acest model sa traim pana la capat fiecare din situatiile in care am ales sa ne bagam. Sa ridicam crucea si sa ne-o purtam la deal cu privirea tinta catre idealul nostru, catre misiunea noastra.
Stiu ca am ales bine - sa traiesc in iubire neconditionata. Imi dau seama de asta la fiecare analiza pentru ca imi da cu plus. E si asta o cruce de dus. Si e de dus pana la capat. Doamne ajuta! Faca-se voia Ta!
joi, 10 aprilie 2014
Am cate ceva de daruit
A poor man asked the Buddha,
“Why am I so poor?”
The Buddha said, “you do not learn to give.”
“Why am I so poor?”
The Buddha said, “you do not learn to give.”
So the poor man said, “If I’m not having anything?”
Buddha said: “You have a few things,
The Face, which can give a smile;
Mouth: you can praise or comfort others;
The Heart: it can open up to others;
Eyes: who can look the other with the eyes of goodness;
Body: which can be used to help others.”
So, actually we are not poor at all, poverty of spirit is the real poverty.
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=478885348904557&set=a.220120544781040.49724.100003492887036&type=1&theater
Buddha said: “You have a few things,
The Face, which can give a smile;
Mouth: you can praise or comfort others;
The Heart: it can open up to others;
Eyes: who can look the other with the eyes of goodness;
Body: which can be used to help others.”
So, actually we are not poor at all, poverty of spirit is the real poverty.
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=478885348904557&set=a.220120544781040.49724.100003492887036&type=1&theater
miercuri, 9 aprilie 2014
Ieri m-am intersectat cu o vrabie
Arunci cu pasari Doamne?
Aha, vrei sa ne jucam!
Arunc si eu cu ceva cu aripi:
un vis al meu.
Uite-l Doamne, isi ia zborul in forta spre Tine!
Priiiiindeeee -l!!!
luni, 7 aprilie 2014
Dincolo de teoriile de dezvoltare personala e Viata
Scriu ca una care m-am interesat indelung de dezvoltarea personala. Un timp m-a cucerit acest concept. Probabil pentru iluzia de control pe care am experimentat-o incercand ba o teorie, ba alta.
Azi inteleg ca toate acestea privesc omul ca pe totalitatea pulsiunilor sale, ca pe o marioneta a reactiunilor la actiunile celorlalti sau ale mediului.
Da, poate ca e interesant sa poti fi atat de persuasiv incat sa controlezi pulsiunile tale si ale celorlalti. Dar dincolo de acestea este sensibilitatea, armonia, bunatatea, alegeri care te fac sa cresti in ceea ce umanitatea are ca centru: iubirea.
Desigur ca poti merge dincolo de pulsiunile tale, constientizand ca esti mai mult decat acestea. Desigur ca poti merge dincolo de roluri si personaje fiind tu insuti.
Iar ceea ce gasesti dincolo e atat de simplu incat nu e nevoie de studiu, de manuale, de profesori sau de maestri. Stii si stii demult. Your are the best!!!!
Azi inteleg ca toate acestea privesc omul ca pe totalitatea pulsiunilor sale, ca pe o marioneta a reactiunilor la actiunile celorlalti sau ale mediului.
Da, poate ca e interesant sa poti fi atat de persuasiv incat sa controlezi pulsiunile tale si ale celorlalti. Dar dincolo de acestea este sensibilitatea, armonia, bunatatea, alegeri care te fac sa cresti in ceea ce umanitatea are ca centru: iubirea.
Desigur ca poti merge dincolo de pulsiunile tale, constientizand ca esti mai mult decat acestea. Desigur ca poti merge dincolo de roluri si personaje fiind tu insuti.
Iar ceea ce gasesti dincolo e atat de simplu incat nu e nevoie de studiu, de manuale, de profesori sau de maestri. Stii si stii demult. Your are the best!!!!
Nu te teme....
Nu te teme, ca Eu sunt cu tine, nu privi cu îngrijorare, ca Eu sunt Dumnezeul tau. Eu îti dau tarie si te ocrotesc, si dreapta Mea cea tare te va sprijini.
Isaia: 41.10
Isaia: 41.10
sâmbătă, 5 aprilie 2014
eLibertatea
Asociem libertatea cu zborul.
Il vedem ca un simbol al eliberarii de toate.
Poate aceasta desprindere de Pamant, aceasta plutire, aceasta invingere a gravitatiei ne da sentimentul de libertate. Dar astazi ma gandesc ca e numai o iluzie. Acolo sus gravitatia nu dispare. Iar pasarea nu numai ca stie pe penele ei acest lucru dar il si accepta ca o realitate inevitabila. Si numai prin aceasta aceptare reuseste sa zboare. Pasarea invata zborul. Este un skill al ei, invatat si exersat din greu. Acolo sus are foarte multe constrangeri. Nu e nici pe departe libera. Este in mijlocul unor forte foarte puternice, reale si de neinvins.
Si totusi zboara... Cum face? Invata despre ele. Le studiaza pana le cunoaste in detaliile lor cele mai mici. Invata atat de mult despre ele incat ajunge sa le stapaneasca prin aceasta cunoastere. Apoi le foloseste. Le integreaza in metoda, le pune la lucru, le face instrumente de zbor si de echilibru.
Nu, pasarea nu se elibereaza ignorand ceea ce exista. Pasarea se elibereaza prin cunoasterea in amanunt a realitatii.
Acolo sus ea traieste periculos, asumandu-si toate riscurile in mod constient pentru ca stie cum functioneaza viata asta.
In zbor, pasarea nu e libera de gravitatie ci este calare pe ea. Gravitatia este cel mai bun prieten al pasarii. Mai ales pentru ca e neschimbata, constanta si permanent prezenta.
Si da, este o lectie de invatat in aceasta plutire. Nu are rost sa incerci sa faci ceva sa inceteze ca sa te simti liber. Mai ales sentimente profunde pe care le poti asimila cu gravitatia. Dar poti sa te pui in contact cu ele, sa inveti despre ele, sa le cunosti in profunzime si apoi sa le folosesti ca sa zbori. Si ele sunt cele mai bune prietene ale tale. Pentru ca sunt neschimbate, constante si prezente permanent. Toate celelalte se pot face muci, astea insa raman.
Il vedem ca un simbol al eliberarii de toate.
Poate aceasta desprindere de Pamant, aceasta plutire, aceasta invingere a gravitatiei ne da sentimentul de libertate. Dar astazi ma gandesc ca e numai o iluzie. Acolo sus gravitatia nu dispare. Iar pasarea nu numai ca stie pe penele ei acest lucru dar il si accepta ca o realitate inevitabila. Si numai prin aceasta aceptare reuseste sa zboare. Pasarea invata zborul. Este un skill al ei, invatat si exersat din greu. Acolo sus are foarte multe constrangeri. Nu e nici pe departe libera. Este in mijlocul unor forte foarte puternice, reale si de neinvins.
Si totusi zboara... Cum face? Invata despre ele. Le studiaza pana le cunoaste in detaliile lor cele mai mici. Invata atat de mult despre ele incat ajunge sa le stapaneasca prin aceasta cunoastere. Apoi le foloseste. Le integreaza in metoda, le pune la lucru, le face instrumente de zbor si de echilibru.
Nu, pasarea nu se elibereaza ignorand ceea ce exista. Pasarea se elibereaza prin cunoasterea in amanunt a realitatii.
Acolo sus ea traieste periculos, asumandu-si toate riscurile in mod constient pentru ca stie cum functioneaza viata asta.
In zbor, pasarea nu e libera de gravitatie ci este calare pe ea. Gravitatia este cel mai bun prieten al pasarii. Mai ales pentru ca e neschimbata, constanta si permanent prezenta.
Si da, este o lectie de invatat in aceasta plutire. Nu are rost sa incerci sa faci ceva sa inceteze ca sa te simti liber. Mai ales sentimente profunde pe care le poti asimila cu gravitatia. Dar poti sa te pui in contact cu ele, sa inveti despre ele, sa le cunosti in profunzime si apoi sa le folosesti ca sa zbori. Si ele sunt cele mai bune prietene ale tale. Pentru ca sunt neschimbate, constante si prezente permanent. Toate celelalte se pot face muci, astea insa raman.
vineri, 4 aprilie 2014
You and I can share the silence/Finding comfort together
&
You and I can share the silence
Finding comfort together
The way old friends do
And after fights and words of violence
We make up with each other
The way old friends do
Times of joy and times of sorrow
We will always see it through
Oh I don't care what comes tomorrow
We can face it together
The way old friends do
You and I can share the silence
Finding comfort together
The way old friends do
And after fights and words of violence
We make up with each other
The way old friends do
Times of joy and times of sorrow
We will always see it through
Oh I don't care what comes tomorrow
We can face it together
The way old friends do
We can face it together
The way old friends do
You and I can share the silence
Finding comfort together
The way old friends do
And after fights and words of violence
We make up with each other
The way old friends do
Times of joy and times of sorrow
We will always see it through
Oh I don't care what comes tomorrow
We can face it together
The way old friends do
You and I can share the silence
Finding comfort together
The way old friends do
And after fights and words of violence
We make up with each other
The way old friends do
Times of joy and times of sorrow
We will always see it through
Oh I don't care what comes tomorrow
We can face it together
The way old friends do
We can face it together
The way old friends do
joi, 3 aprilie 2014
miercuri, 2 aprilie 2014
Din ciclul: O casa la tara
Povestea unei nopti bazaite
A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odata o fata frumoasa, tanara, harnica, iubitoare si buna.
Ea avea o casuta mica, mica cu o gradina mica, micuta. Si in gradina, pe langa un cires, ceva verze, o conopida domnoasa si un crin timid, crescuse o tufa miraculoasa de dovlecei.
Avea tufa asta cu adevarat destinul de a face miracole. Pentru ca in acelasi timp gaseai in ea si flori micute, abia imbobocite si flori mari si flori deja polenizate si care se continuau cu cate un micut dovlecel-bebelus si dovlecei mari si plini de seminte, cu coaja batand in galben si o liota de dovlecei mai micuti, verzui si numa' buni de mancarica. Parca era o palma de loc pe care se puteau trai toate anotimpurile odata.
Cel mai mult ii placeau fetei florile de dovlecel: mari, spectaculoase, galbene si mai ales magice, pentru ca in fiecare seara adormeau, rasucindu-se intr-un ghemotoc lunguiet si moale si abia dimineata se trezeau si se intindeau dezmortindu-si petalele.
Cand s-a intamplat povestea pe care ti-o spun acum, puiutul meu drag, era vara si seara cazuse parca mai repede pentru ca soarele se rostogolise pe dupa deal, dandu-se de-a berbeleacul si chiuind violet si roz.
Iar floarea de dovlecel, grabindu-se sa-si faca vrajile, s-a inchis grabita fara sa-si dea seama ca in graba ei va tine prizoniera o albinuta ce se hranea in profunzimile ei.
- Iarta-ma albinuta, ii zise floarea cu jumatate de gura (cealalta jumatate fiind deja ghemotocita).
- Baaaaazzzzzzzzz, raspunse albinuta foindu-se intre petalele pufoase si galbene care o inconjurau ca o plapumica.
- Hai, nu mai fii bazaita ca uite acusica vine dimineata si ma voi deschide iar tu vei putea sa pleci la drumurile tale.
- Baaaaaazzzzzzzz, se incapatana albinuta sa fie agasata in continuare de situatia creata.
- Ce vrei sa mai fac acum? M-am inchis si gata. N-am ce face....
- Baaaaazzzzzzz, se scandaliza albinuta si se agita din ce in ce mai tare, parca pentru a-si face un picut de loc.
- Gandeste-te si tu ca e doar o noapte si mai ai si norocul sa stai in cel mai galben apartament din gradina, insista filozoafa floarea de dovlecel.
- Baz, baz, baz, anula albinuta ferm invitatia la meditatie.
- Baz, baz, mai zise de doua ori si coplesita de frig se lasa in voia sortii, pana la vremuri mai bune.
- Baz, mai zise slab si floarea putu si ea in sfarsit sa adoarma. Dar dormea asa ca atunci cand ai un bazait in inima si atunci Dumnezeu ii trimise un vis frumos: se facea ca ii crescuse un dovlecel....
Povestea unei nopti bazaite
A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odata o fata frumoasa, tanara, harnica, iubitoare si buna.
Ea avea o casuta mica, mica cu o gradina mica, micuta. Si in gradina, pe langa un cires, ceva verze, o conopida domnoasa si un crin timid, crescuse o tufa miraculoasa de dovlecei.
Avea tufa asta cu adevarat destinul de a face miracole. Pentru ca in acelasi timp gaseai in ea si flori micute, abia imbobocite si flori mari si flori deja polenizate si care se continuau cu cate un micut dovlecel-bebelus si dovlecei mari si plini de seminte, cu coaja batand in galben si o liota de dovlecei mai micuti, verzui si numa' buni de mancarica. Parca era o palma de loc pe care se puteau trai toate anotimpurile odata.
Cel mai mult ii placeau fetei florile de dovlecel: mari, spectaculoase, galbene si mai ales magice, pentru ca in fiecare seara adormeau, rasucindu-se intr-un ghemotoc lunguiet si moale si abia dimineata se trezeau si se intindeau dezmortindu-si petalele.
Cand s-a intamplat povestea pe care ti-o spun acum, puiutul meu drag, era vara si seara cazuse parca mai repede pentru ca soarele se rostogolise pe dupa deal, dandu-se de-a berbeleacul si chiuind violet si roz.
Iar floarea de dovlecel, grabindu-se sa-si faca vrajile, s-a inchis grabita fara sa-si dea seama ca in graba ei va tine prizoniera o albinuta ce se hranea in profunzimile ei.
- Iarta-ma albinuta, ii zise floarea cu jumatate de gura (cealalta jumatate fiind deja ghemotocita).
- Baaaaazzzzzzzzz, raspunse albinuta foindu-se intre petalele pufoase si galbene care o inconjurau ca o plapumica.
- Hai, nu mai fii bazaita ca uite acusica vine dimineata si ma voi deschide iar tu vei putea sa pleci la drumurile tale.
- Baaaaaazzzzzzzz, se incapatana albinuta sa fie agasata in continuare de situatia creata.
- Ce vrei sa mai fac acum? M-am inchis si gata. N-am ce face....
- Baaaaazzzzzzz, se scandaliza albinuta si se agita din ce in ce mai tare, parca pentru a-si face un picut de loc.
- Gandeste-te si tu ca e doar o noapte si mai ai si norocul sa stai in cel mai galben apartament din gradina, insista filozoafa floarea de dovlecel.
- Baz, baz, baz, anula albinuta ferm invitatia la meditatie.
- Baz, baz, mai zise de doua ori si coplesita de frig se lasa in voia sortii, pana la vremuri mai bune.
- Baz, mai zise slab si floarea putu si ea in sfarsit sa adoarma. Dar dormea asa ca atunci cand ai un bazait in inima si atunci Dumnezeu ii trimise un vis frumos: se facea ca ii crescuse un dovlecel....
Te cautam. Te-am gasit.
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2014/03/gandul-zilei-cotidianul-ca-exercitiu.html
"Omul, în calitate de Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă."
Frumos, nu? Si pe deasupra vestea ca urmeaza sa apara traducerea unei noi carti de Durckheim.
"Omul, în calitate de Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă."
Frumos, nu? Si pe deasupra vestea ca urmeaza sa apara traducerea unei noi carti de Durckheim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)