Din ciclul: O casa la tara

Cand vrejii nu se pot sustine singuri

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti.
A fost odata o fata tanara, frumoasa, harnica si buna care avea o casuta mica, micuta, cu o gradina mica, micuta.
In gradina mica fata pusese pe un rand seminte de castraveti in cuiburi. Si cand au inceput sa incolteasca si sa rasara din pamant a vazut ca nu se pot sustine vrejii singuri si i-a legat pe o sfoara, luuuunga, cat randul de lunga.
Asa au crescut vrejii de castraveti drept in sus si s-au incolacit in jurul sforii. Au inflorit si apoi au rodit: niste csatraveti mici, micuti care la fiecare ploaie se mareau oleaca, pana s-au facut castraveti tineri.
Atunci s-au uitat unul la altul, asa cum stateau cocotati pe sfoara si cum s-au vazut au inceput sa strige si sa se agite intr-o parte si in alta, in culmea disperarii.
"Avem bube", strigau ca apucatii incercand sa se ascunda printre frunze.
Peste toata aceasta panica generala, desprins parca chiar din soare, s-a coborat un fluture budist: mare, mare, cu aripile galbene, imense, de douazeci de ori mai mari decat corpul lui micut.
Fal, fal, fal, fal, failfai el din aripile imense galbene si inspecta linistit si fara graba intreg randul de castraveti.
"Ce aveti?"
"Bube", zisera castravetii jenati nevoie mare de agitatia care parea imensa in comparatie cu linistea senina de zen a fluturelui budist.
"Normal. Asta e natura voastra." zise fluturele.
Si fal, fal, fal falfaii mai departe, direct catre soarele din care parca se desprinsese.
"Suntem normali", se bucurara castravetii si incepura sa-si numere bubele unii altora, intrecandu-se in normalitate.
Gradina mica si normala se scalda in soarele aflat la apus si fata tanara, harnica, buna si frumoasa mai facu o ploaie peste toate.
Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.