Henry Fielding

Jonathan Wild - fragment

Ramanand singur, Heartfree statu catva timp tacut; apoi porni astfel sa vorbeasca cu sine insusi:
- Ce trebuie sa fac? Sa ma las prada deznadejdii sau sa ma razvratesc impotriva Atotputernicului?
Bineinteles, nici una nici alta nu sunt vrednice de un om intelept; caci ce poate fi mai zadarnic decat sa-mi jelesc neputincios soarta, socotind ca nu mai am nimic de asteptat de la ea, sau, daca inca mai nadajduiesc, sa-l jignesc pe Atotputernicul, care singur ma mai poate ajuta! Oare chinurile care-mi framanta sufletul si mintea atarna de vointa mea? Sunt eu intr-atat de stapan pe ele, incat sale pot potoli doar tanguindu-ma? Sigur ca nu. Ratiunea, oricat ne-ar placea sa credem, n-are o putere asa de nemarginita asupra mintii, incat sa-i potoleasca orice framantare intr-o clipa, doar poruncind. Atunci, la ce ne foloseste? Caci, ori este o vorba goala si deci ne inselam cand credem ca avem ratiune, ori ne este data cu un anumit scop si are un rol hotarat de preainteleptul creator. Care altul poate fi folosul ei decat sa masoare drept valoarea lucrurilor si sa ne calauzeasca spre acea desavarsire a intelepciunii omenesti care ne ajuta sa cantarim orice lucru dupa meritul lui adevarat, orpindu-ne sa pretuim prea mult sau prea putin nadejdile, bucuriile sau pierderile. Ea nu ne spune asa intr-o doara: nu te bucura sau nute necaji, ceea ce ar fi la fel de zadarnic si de prisos ca a spune raului care susura sa inceteze a mai curge sau vantului manios sa nu mai sufle. Ea doar ne opreste sa saltam de bucurie ca tunci cand eram copii si primeam o jucarie sau sa ne tanguim cand ni se lua. Sa zicem ca am pierdut bucuriile acestei lumi si ca nadejdea mea in alte bucurii viitoare este pe veci pierduta. Ce mangaiere imi ofera ratiunea?! Decat sa-mi arate ca mi-am legat sufletul de o jucarie; ca ceea ce am dorit nu merita sa fie ravnit prea mult de un om intelep si nici ca el sa- deplanga deznadajduit pierederea. Intr-adevar, exista jucarii potrivite pentru toate varstele, de la zonaitoare pana la tron. Si, probabil, valoarea lor este aceeasi pentru diversii lor posesori; caci daca paraitoarea place urechilor unui prunc, ce pot oferi mai mult unui print laudele lingusitorilor? Nici printul si nici pruncul nu cerceteaza temeinicia si obarsia placerii lor; deoarece, daca ar face-o, ambii ar trebui s-o dispretuiasca in egala masura. Iar daca le-am analiza serios si le-am compara intre ele, vom fi sigur nevoiti a conchide ca toate acele preamariri si placeri, pe care oamenii le indragesc asa de mult si urmaresca sa le aiba cu pretul atator pericole si piedici si cu atata cruzime si ticalosie, sunt la fel de lipsite de valoare ca si fleacurile expuse spre vanzare intr-o pravalie de jucarii. Am observat-o pe fetita mea privind deseori cu ochi dornici o papusa. Am urmarit suferintele si rugamintile ei staruitoare, pana ce m-am hotarat sa-i fac pe plac. In prima clipa cand a primit-o, ce bucurie s-a asternut pe fata ei! Cat de fericita a luat-o in stapanire! Dar cat de putina multumire i-a putut da! Cata truda ca s-o hotaram sa se joace cu ea! A trebuit sa-i schimbam mereu imbracamintea; podoabele tipatoare, care ii atrasesera la inceput privirea, nu-i mai produceau nici o placere; in zadar se silea s-o faca sa stea in picioare si sa mearga, si era nevoita sa inlocuiasca toate astea vorbind cu ea. Dupa o zi, a runcat-o si n-a mai bagat-o in seama, preferand o jucarie mai putin costisitoare. Cat de mult seamana situatia acestui copil cu aceea a oricarui om matur! Cate piedici intalneste in cale ca sa-si implineasca dorintele! Cat de desarte se dovedesc cele mai multe, dupa ce si le-a implinit, si cat de repede se satura de acelea care-i par a fi mai reale, mai substantiale! Bucuriile celor mai multi oameni sunt la fel de copilaresti si trecatoare ca aceea a fetitei mele. Telurile si placerile lor de-a lungul vietii sunt nimicuri inselatoare, chiar in anii lor cei mai maturi, daca asemenea oameni pot ajunge vreodata catusi de putin maturi. Dar sa-i privim pe cei a caror gandire este mai adanca si mai ascutita. Cat de repede isi dau seama ca lumea este lipsita de bucurii vrednice a fi dorite sau traite de ei! Cat de repede se retrag in singuratate si meditatie, la gradinarit si sadit, sau alte asemenea palceri rurale, unde laolalta cu arborii lor, se bucura de aer si de soare, si atat unii cat si ceilalti duc aceeasi viata vegetativa, lipsita de framantari, cu prea putine deosebiri. Dra sa zicem (ceea ce nici realitatea, nici intelepciunea nu vor incuviinta) ca am putea gasi si altceva mai de pret si mai substantial in aceste multumiri, oare nesiguranta duratei lor nu este in sine un motiv destul de temeinic ca sa le micsoreze pretul? Cat de fragila este durata unei multumiri care atarna de bunul plac al sortii su de care putem fi lipsiti din pricina nenorocului, inselatoariei sau jafului, si adesea cu atat mai usor, cu cat valoarea bucurilor noastre este mai mare! Sa legam oare sufletele noastre de o basica de aer din apa sau de o vedenie din nori? Ce om nebun si-ar cladi o casa aratoasa sau s-ar gandi sa faca o gradina frumoasa pe un pamant de care il leaga un interes atat de subred? Dar, toate aceste constatatri ar fi, oare, mai putin inetmeiate daca soarta, stapana pamantului nostru, ni l-ar arenda pe viata? Chiar acest termen juridic cat de putina insemnatate are! Caci, admitand ca aceste placeri nu ne-ar putea fi smulse, ce siguranta avem ca nu vom fi noi smulsi de langa ele?! Poate maine... ba chiar mai curand. Pentru ca, asa cum spune excelentul poet:
"Unde este maine? In cealalta lume.
Pentru multi aceasta-i prea invederat,
Dar a spune altfel, contrariul anume,
Nu e nimeni sigur cu adevarat."