E vremea sa inchei cu ganduri frumoase o poveste despre viata mea.
Un scenariu trait complet, urmat de o pasionala poveste de dragoste traita complet, au creat un film care a avut un final fericit.
Dupa un ecran cu "the end" poate incepe sa ruleze altceva.
Ma declar multumita de tot trecutul meu si fac loc lucrurilor noi in viata mea.
Poate ca o sa mai scriu - pentru ca o fac terapeutic. Dar in alt loc si altfel.
Va multumesc celor care m-ati citit pentru tot sprijinul pe care l-am simtit. Desi de multe ori a fost invizibil si tacut a fost real.
La revedere dragi prieteni.
Cu recunostinta,
Monica
PS Oricand ma gasiti aici: monicachiroiu@gmail.com.
miercuri, 23 iulie 2014
marți, 22 iulie 2014
Cand timpul are rabdare sa curga firesc
Timpul are o proprietate de elasticitate (sau plasticitate?) fantastica.
Cateva ore fac uneori cat o viata.
Zeci de ani din trecut nu iti aduc senzatia de consistenta a experientei cat iti aduce cateodata o singura zi.
Am parti in mine pe care le stiu deja imbatranite, inca de cand le-am constientizat. Iar altele habar nu au ca exista timp. Le regasesc neatinse, exact ca la facerea lumii.
Au fost perioade cand timpul a avut multa rabdare cu mine si mi-a dat ragazuri luuuungi sa traiesc evenimente majore in liniste, intr-un ritm suportabil. Au fost si perioade in care am avut parte de timp dar de unul nelinistit, nerabdator, fara niciun respect pentru umilele mele puteri de a trai vremurile acelea. Nu aveam timp de nimic, nici de meditat, nici de gandit, nici de gustat viata. Abia ma tineam dupa el, gafaind alergata intr-o cursa cu obstacole, cu foarte rare time-out-uri.
De astazi (ba chiar de ieri) timpul meu a devenit din nou rabdator cu mine. Nu mai cronometreaza nimic. Imi ofera ragazul contemplatiei. Eeeee, alta viata..... Pot sa privesc cerul, cu Soarele rostogolindu-se pe o sfera albastra - minunata iluzie optica a unei lumi in care timpul e bun si bland. E timpul vietii mele.
vineri, 18 iulie 2014
Neal - despre suflet
Dear Monica,
For me, the beginning of the most fruitful, exciting and rewarding time of my life was the moment I realized I had a soul.
Before then, I didn't know what "having" a soul really meant; I didn't know what the soul was, or what it did.
And I had no idea what my soul could offer me or do for my life.
My soul might as well not even have been there for all the good it was doing me. I mean, it was there, but I wasn't receiving any benefit from its existence.
To me, the soul was simply a concept. It had no practical function in my day-to-day life whatsoever.
But the day I realized that my soul could be more than a mere concept, and was instead an actual functioning, practical, meaningful, and useful part of my day-to-day existence, was in fact the most exciting and rewarding day of my life up to that point.
It entirely changed the way I looked at myself and everything that had ever happened to me.
What I've since come to understand is that I am a more complex entity than I ever could have imagined—and certainly far more complex than I thought myself to be when I was a child.
My parents never taught me anything about my soul.
Neither did my teachers in school. Nor did I hear about it from any minister, priest or rabbi.
It was as if the concept of the soul, and the true function of the soul, was a secret no one was allowed to allude to or contemplate.
Not that I blame any of the people from my childhood or hold it against them. After all, they weren't told by their elders about the soul, either.
It's a terrible shame that the few messengers and teachers through the centuries who have explained these truths about the soul to us have been largely ignored, ridiculed or marginalized.
Some have even been killed for their beliefs. One particular messenger you might have heard about was actually crucified.
The human species has a habit of crucifying and murdering people who reveal points of view about life that are contrary to what our Elders and the Ancients have passed on to us.
And here's where humanity gets even further away from the truth . . .
Most of us think life is only about our own health, prosperity, happiness and love.
But we did not come to physicality upon the earth just to achieve those goals.
All this time, since the dawn of civilization, we've been missing the biggest prize.
We haven't even fathomed that there may be a deeper, more profound truth regarding what life is all about.
We have refused to entertain questions about the function and mission of our soul, and what it means to us as individuals and as a civilization.
But here's what I know to be true after 70 years on Earth, and after many, many conversations with God about the meaning and purpose of life:
The human soul is a direct expression and a singular individuation of Divinity, much like a drop from the ocean is both part of the ocean but not the entirety of the ocean itself.
The soul entered into physicality, or the individual reality of each and every one of us, in order to create an unlimited experience of Divinity, not a limited experience of humanity!
Your friend,
Neal Donald Wlasch
For me, the beginning of the most fruitful, exciting and rewarding time of my life was the moment I realized I had a soul.
Before then, I didn't know what "having" a soul really meant; I didn't know what the soul was, or what it did.
And I had no idea what my soul could offer me or do for my life.
My soul might as well not even have been there for all the good it was doing me. I mean, it was there, but I wasn't receiving any benefit from its existence.
To me, the soul was simply a concept. It had no practical function in my day-to-day life whatsoever.
But the day I realized that my soul could be more than a mere concept, and was instead an actual functioning, practical, meaningful, and useful part of my day-to-day existence, was in fact the most exciting and rewarding day of my life up to that point.
It entirely changed the way I looked at myself and everything that had ever happened to me.
What I've since come to understand is that I am a more complex entity than I ever could have imagined—and certainly far more complex than I thought myself to be when I was a child.
My parents never taught me anything about my soul.
Neither did my teachers in school. Nor did I hear about it from any minister, priest or rabbi.
It was as if the concept of the soul, and the true function of the soul, was a secret no one was allowed to allude to or contemplate.
Not that I blame any of the people from my childhood or hold it against them. After all, they weren't told by their elders about the soul, either.
It's a terrible shame that the few messengers and teachers through the centuries who have explained these truths about the soul to us have been largely ignored, ridiculed or marginalized.
Some have even been killed for their beliefs. One particular messenger you might have heard about was actually crucified.
The human species has a habit of crucifying and murdering people who reveal points of view about life that are contrary to what our Elders and the Ancients have passed on to us.
And here's where humanity gets even further away from the truth . . .
Most of us think life is only about our own health, prosperity, happiness and love.
But we did not come to physicality upon the earth just to achieve those goals.
All this time, since the dawn of civilization, we've been missing the biggest prize.
We haven't even fathomed that there may be a deeper, more profound truth regarding what life is all about.
We have refused to entertain questions about the function and mission of our soul, and what it means to us as individuals and as a civilization.
But here's what I know to be true after 70 years on Earth, and after many, many conversations with God about the meaning and purpose of life:
The human soul is a direct expression and a singular individuation of Divinity, much like a drop from the ocean is both part of the ocean but not the entirety of the ocean itself.
The soul entered into physicality, or the individual reality of each and every one of us, in order to create an unlimited experience of Divinity, not a limited experience of humanity!
Your friend,
Neal Donald Wlasch
miercuri, 16 iulie 2014
marți, 15 iulie 2014
Potentialul unei situatii
Unele lucruri ni se intampla. Asta e, nu putem controla chiar totul.
Ne regasim cateodata in situatii de viata pe care nu le putem schimba si nici nu sunt alegerea noastra. Singura solutie logica e sa le acceptam.
Pe mine una nu ma pasioneaza rolul de victima - foarte usor de jucat in astfel de situatii. Prefer sa-mi asum responsabilitatea pentru situatiile in care ma aflu. Din aceasta atitudine - de responsabilitate - am vazut un mod prin care e mai simplu sa-mi construiesc acceptarea. Am pornit de la ideea ca fiecare situatie are un anumit potential. Pur si simplu este ca un vas plin cu ceva, dar cu capac. Poate ca e nevoie de efortul de a lua capacul de pe vas ca sa descoperi ce contine, insa intradevar merita. Nu exista vase goale!
Odata ce devii constient de potentialul care iti sta la indemana, acceptarea vine singura. Nu e nevoie sa te hipnotizezi, sa te minti, sa tricotezi sperante aiurea.
Ne regasim cateodata in situatii de viata pe care nu le putem schimba si nici nu sunt alegerea noastra. Singura solutie logica e sa le acceptam.
Pe mine una nu ma pasioneaza rolul de victima - foarte usor de jucat in astfel de situatii. Prefer sa-mi asum responsabilitatea pentru situatiile in care ma aflu. Din aceasta atitudine - de responsabilitate - am vazut un mod prin care e mai simplu sa-mi construiesc acceptarea. Am pornit de la ideea ca fiecare situatie are un anumit potential. Pur si simplu este ca un vas plin cu ceva, dar cu capac. Poate ca e nevoie de efortul de a lua capacul de pe vas ca sa descoperi ce contine, insa intradevar merita. Nu exista vase goale!
Odata ce devii constient de potentialul care iti sta la indemana, acceptarea vine singura. Nu e nevoie sa te hipnotizezi, sa te minti, sa tricotezi sperante aiurea.
luni, 14 iulie 2014
Visul meu e aici!
Candva, in tinerete, m-am visat iertata de Dumnezeu si de oameni, curata.
Candva, demult, m-am visat buna, blanda, iubitoare.
Candva, mai acum cativa ani, m-am visat vie, libera, plina de viata.
Candva, acum de curand, m-am visat eu insumi.
Si acum visul meu e aici, se intampla.
Parca m-am mutat la mine,
Am intrat in apartament si mi-am pus bagajele jos.
M-am imbratisat cu toata dragostea (si poate putin cu disperare)
Si am inceput sa traim impreuna:
Mi-am dat o cheie, mi-am facut loc in dulapuri, mi-am gatit mancarurile preferate,
Mi-am facut loc in patul de doua persoane.
Sarbatoresc fiecare zi in care sunt cu mine.
Si stiu ca e pentru toata viata.
Pentru ca vreau!
Candva, demult, m-am visat buna, blanda, iubitoare.
Candva, mai acum cativa ani, m-am visat vie, libera, plina de viata.
Candva, acum de curand, m-am visat eu insumi.
Si acum visul meu e aici, se intampla.
Parca m-am mutat la mine,
Am intrat in apartament si mi-am pus bagajele jos.
M-am imbratisat cu toata dragostea (si poate putin cu disperare)
Si am inceput sa traim impreuna:
Mi-am dat o cheie, mi-am facut loc in dulapuri, mi-am gatit mancarurile preferate,
Mi-am facut loc in patul de doua persoane.
Sarbatoresc fiecare zi in care sunt cu mine.
Si stiu ca e pentru toata viata.
Pentru ca vreau!
duminică, 13 iulie 2014
marți, 8 iulie 2014
Armata de ingeri
Sunt convinsa ca plutesc si astazi....
Cu Neal si inca vreo 400 de suflete
Raspunsul la "de ce"
Singurul raspuns onest la "de ce?" este: D-aia!
Oricare altul, venind de la mine sau de la altii, sunt numai ganduri cu care incercam sa ne indreptatim diferitele actiuni.
Desigur ca stim cu siguranta in interiorul nostru de ce facem unele sau altele dar constientizarea acestor motive adevarate e foarte dificila. Mie imi iese f rar si atunci ma simt atat de tulburata si de coplesita ca nu prea ma atrage sa ma concentrez pe asta. Ma tulbura mai ales simplitatea extrema a motivului adevarat....
Totusi, ne mai obosim sa ne intrebam - pe noi insine sau pe altii "de ce?" Si asta e un lucru profund uman prin care practic am construit aceasta civilizatie: tot intrebandu-ne "de ce?" am ajuns sa creem ceea ce e in jurul nostru. O fi fost bine, n-o fi fost bine... Nu stiu! Dar este!
Cautarea de motive are si o parte buna. Un motiv "bun" ne poate da energia necesara sa trecem prin actiuni dificile. Ne poate face sa ne simtim bine atunci cand avem de facut lucruri dificile si daca ne simtim bine ne vor iesi mai bine.
De exemplu daca esti student si ai de dat multe examene intr-un termen scurt te poti intreba "de ce fac eu asta? de ce fac facultatea asta?". Si un motiv bun te poate ajuta sa te mobilizezi mai bine pentru examen. Eu de ce am facut facultatea? Eeeee, am avut motivele mele. :)))) Dar rezultatele au intrecut asteptarile din aceste motive. Mi-a deschis un Univers foarte bun in care am putut sa cunosc lucruri chiar deosebite. Oare puteam si fara facultate sa ajung la asta? Da, cred ca da.
Un motiv cu adevarat bun pentru a face o facultate este sa inveti cum se face ceva care iti place sa faci dar nu stii inca cum. De exemplu programare: imi place, ma atrage, mi se pare ca simt o chestie buna cand ma apuc de asta (de exemplu sunt in flow - adica nu stiu pe unde trece timpul, ca pe la mine nu-l simt). Si unde pot sa invat sa fac programare? Aaaa, la facultatea de programare (zic si eu, dar poate si la altele). Sau de exemplu psihoterapie: imi place, ma atrage, sunt in flow. Si unde pot invata sa fac psihoterapie? Aaaa, la facultatea de psihoterapie... Sau de exemplu: dezvoltarea proprie a fiintei care sunt: imi place, ma atrage, sunt in flow. Si unde pot invata dezvoltarea spirituala? Aaaaa, la facultatea de spirite (???!!!!)...
Oricare altul, venind de la mine sau de la altii, sunt numai ganduri cu care incercam sa ne indreptatim diferitele actiuni.
Desigur ca stim cu siguranta in interiorul nostru de ce facem unele sau altele dar constientizarea acestor motive adevarate e foarte dificila. Mie imi iese f rar si atunci ma simt atat de tulburata si de coplesita ca nu prea ma atrage sa ma concentrez pe asta. Ma tulbura mai ales simplitatea extrema a motivului adevarat....
Totusi, ne mai obosim sa ne intrebam - pe noi insine sau pe altii "de ce?" Si asta e un lucru profund uman prin care practic am construit aceasta civilizatie: tot intrebandu-ne "de ce?" am ajuns sa creem ceea ce e in jurul nostru. O fi fost bine, n-o fi fost bine... Nu stiu! Dar este!
Cautarea de motive are si o parte buna. Un motiv "bun" ne poate da energia necesara sa trecem prin actiuni dificile. Ne poate face sa ne simtim bine atunci cand avem de facut lucruri dificile si daca ne simtim bine ne vor iesi mai bine.
De exemplu daca esti student si ai de dat multe examene intr-un termen scurt te poti intreba "de ce fac eu asta? de ce fac facultatea asta?". Si un motiv bun te poate ajuta sa te mobilizezi mai bine pentru examen. Eu de ce am facut facultatea? Eeeee, am avut motivele mele. :)))) Dar rezultatele au intrecut asteptarile din aceste motive. Mi-a deschis un Univers foarte bun in care am putut sa cunosc lucruri chiar deosebite. Oare puteam si fara facultate sa ajung la asta? Da, cred ca da.
Un motiv cu adevarat bun pentru a face o facultate este sa inveti cum se face ceva care iti place sa faci dar nu stii inca cum. De exemplu programare: imi place, ma atrage, mi se pare ca simt o chestie buna cand ma apuc de asta (de exemplu sunt in flow - adica nu stiu pe unde trece timpul, ca pe la mine nu-l simt). Si unde pot sa invat sa fac programare? Aaaa, la facultatea de programare (zic si eu, dar poate si la altele). Sau de exemplu psihoterapie: imi place, ma atrage, sunt in flow. Si unde pot invata sa fac psihoterapie? Aaaa, la facultatea de psihoterapie... Sau de exemplu: dezvoltarea proprie a fiintei care sunt: imi place, ma atrage, sunt in flow. Si unde pot invata dezvoltarea spirituala? Aaaaa, la facultatea de spirite (???!!!!)...
Piata
Am avut de curand o colega din Germania in vizita in Bucuresti. Am incercat sa o invit prin mai multe locuri - parcuri, lacuri, muzee, concerte dar dupa ce am terminat eu prezentarea ea mi-a spus: "Stii, daca ai putin timp si nu te deranjez, as vrea sa merg pana la piata."
Da, restul au destule si in Germania insa piata ca la noi, nu!
M-am gandit sa va scriu asta pentru ca poate nu stiati ca avem si noi ceva care impresioneaza Europa. Si daca avem deja ceva poate ca ar fi bine sa ne ingrijim de asta. Normal ca ar fi extrem de util sa aducem si altele din Europa, care sunt bune pe acolo si poate ca s-ar potrivi si la noi. Dar nu stim sigur pe cand ceea ce a inflorit la noi stim cu certitudine ca merge.
In schimb ce facem noi cu pietele? Le lasam sa fie terorizate de o adevarata mafie (ca definitie a crimei organizate). Supraveghetorii sunt de fapt o clica de nenorociti care dau ture sa stranga "dreptul". Cei care chiar cultiva ceea ce vand stau pe undeva pe trotuarele imputite de pe langa piete cu cateva sacosele, aduse cu greu prin microbuzele de la prima ora care fac naveta spre Bucuresti. Iar politia da tarcoale numai pe acolo si le confisca sacosele. Stiu ca ceea ce confisca duc la centrele de plasament - unde un copil are 8 lei pe zi alocatie de masa. Asa ca macar ajunge mancarea la cei care au nevoie.
Clar ca exista solutii simple de a pastra spiritul adevarat al pietelor - care va spun ca sunt admirate in Europa. Nici nu trebuie cautate aceste solutii. Se "cultiva" singure. Una pe care am vazut-o inflorind in Berceni langa Piata Sudului: langa o zona reabilitata de curand ca parc (foarte frumoasa si bine ingrijita - multumesc celor care au grija de asta), pe o aleea umbroasa care leaga Berceni de Soseaua Oltenitei, navetistii pietei isi aduc marfurile. Nu trebuie sa-i alinieze nimeni. Nu trebuie sa-i invete nimeni cum sa le expuna. Nu e nevoie sa faca vreo facultate ca sa stie cand si ce sa culeaga din gradina. Pur si simpli oamenii astia stiu. Nu stiu cum sa se descurce cu politia si nu inteleg (cum nu inteleg nici eu) de ce nu au voie sa vanda ceea ce altfel s-ar strica in gradina, in timp ce noi mancam chestii din supermarket.
Sunt sigura ca exista zone din astea prin toate cartierele. Nu e nevoie de bani europeni si nici de investitii uluitoare. Poate doar de respect pentru Soarele, Pamantul, Dumnezeu si oamenii care au muncit pentru mancare. Cu putin respect vom fi in stare sa simtim recunostinta pentru toate acestea si mancarea sa devina astfel hrana adevarata, pentru trup si pentru spirit.
Da, restul au destule si in Germania insa piata ca la noi, nu!
M-am gandit sa va scriu asta pentru ca poate nu stiati ca avem si noi ceva care impresioneaza Europa. Si daca avem deja ceva poate ca ar fi bine sa ne ingrijim de asta. Normal ca ar fi extrem de util sa aducem si altele din Europa, care sunt bune pe acolo si poate ca s-ar potrivi si la noi. Dar nu stim sigur pe cand ceea ce a inflorit la noi stim cu certitudine ca merge.
In schimb ce facem noi cu pietele? Le lasam sa fie terorizate de o adevarata mafie (ca definitie a crimei organizate). Supraveghetorii sunt de fapt o clica de nenorociti care dau ture sa stranga "dreptul". Cei care chiar cultiva ceea ce vand stau pe undeva pe trotuarele imputite de pe langa piete cu cateva sacosele, aduse cu greu prin microbuzele de la prima ora care fac naveta spre Bucuresti. Iar politia da tarcoale numai pe acolo si le confisca sacosele. Stiu ca ceea ce confisca duc la centrele de plasament - unde un copil are 8 lei pe zi alocatie de masa. Asa ca macar ajunge mancarea la cei care au nevoie.
Clar ca exista solutii simple de a pastra spiritul adevarat al pietelor - care va spun ca sunt admirate in Europa. Nici nu trebuie cautate aceste solutii. Se "cultiva" singure. Una pe care am vazut-o inflorind in Berceni langa Piata Sudului: langa o zona reabilitata de curand ca parc (foarte frumoasa si bine ingrijita - multumesc celor care au grija de asta), pe o aleea umbroasa care leaga Berceni de Soseaua Oltenitei, navetistii pietei isi aduc marfurile. Nu trebuie sa-i alinieze nimeni. Nu trebuie sa-i invete nimeni cum sa le expuna. Nu e nevoie sa faca vreo facultate ca sa stie cand si ce sa culeaga din gradina. Pur si simpli oamenii astia stiu. Nu stiu cum sa se descurce cu politia si nu inteleg (cum nu inteleg nici eu) de ce nu au voie sa vanda ceea ce altfel s-ar strica in gradina, in timp ce noi mancam chestii din supermarket.
Sunt sigura ca exista zone din astea prin toate cartierele. Nu e nevoie de bani europeni si nici de investitii uluitoare. Poate doar de respect pentru Soarele, Pamantul, Dumnezeu si oamenii care au muncit pentru mancare. Cu putin respect vom fi in stare sa simtim recunostinta pentru toate acestea si mancarea sa devina astfel hrana adevarata, pentru trup si pentru spirit.
luni, 7 iulie 2014
Oamenii fac lucruri din doua motive
Oamenii fac lucruri din doua motive: din frica si din....frica.
Ce a facut Don Miguel Ruiz de frica?
Uite, si-a luat 4 angajamente. Le-am incercat si eu. Functioneaza - adica poti sa te tii de ele - mai ales daca frica e destul de mare.
Ce a facut Don Miguel Ruiz de frica?
Uite, si-a luat 4 angajamente. Le-am incercat si eu. Functioneaza - adica poti sa te tii de ele - mai ales daca frica e destul de mare.
Patru ani de cand astept rasaritul cu mare bucurie
Viata merita traita! Fiecare zi, zi cu zi, zi dupa zi. Toate! Habar n-am ce imi aduce rasaritul. Dar nici nu-mi trebuie sa stiu mai mult decat ca respiram si azi.
Am primit in dar sentimentul ca am pentru ce sa traiesc. Si din momentul acela nu m-a mai parasit. E unul dintre miracolele faptului ca m-am trezit. Multumesc Doamne!
Cateodata ma sochez
Imi scrie Neal astazi:
Dragă Monica Chiroiu,
în această zi din viața ta, cred că Dumnezeu vrea ca tu să știi ...
…că măiestria nu este măsurată de numărul lucrurilor teribile pe care le elimini din viaţa ta, ci de numărul de ori când nu le mai consideri teribile.
Buddha a adus suferinţa asupra lui însuşi, pentru a o privi în faţă, să vadă dacă el este aceasta, şi, dacă nu, să vadă atunci ce este el. Isus a permis să fie crucificat, pentru a demonstra cine este. Şi tu ce crezi că faci aici?
De ce te-ai mai chinui cu această lume relativă dacă nu să te cunoşti pe tine însuţi în propria ta experienţă? Şi cum ai putea face altfel decât prin întâlnirea cu ceea ce tu nu eşti?
Cu dragoste, prietenul tău,
Neale Donald Walsch
Multumesc Neal. Ce bine ar fi sa nu mai consider ca exista lucruri teribile.... De ce? Pentru ca deocamdata cand intalnesc un lucru pe care il traiesc ca "teribil" ma socheaza. La propriu. Adica ma paralizeaza, ma face sa ma simt complet neputincioasa, rupta de realitate, pierduta. Ca atunci cand te trezeste din somn, in creierii noptii, un cutremur. Nu mai pot avea grija de mine. Si atunci iau fiinta asta complet paralizata si incerc sa o pun la adapost. Fug cu ea direct pe Omu! De acolo incep sa traiesc iesirea din soc, care nu e deloc draguta. Ma da cu capul de toate stancile din jur si de mai multe ori m-am ranit la propiu. Multumesc Doamne ca nu mi-am rupt inca gatul!
Nu sunt multe lucrurile pe care le traiesc ca "teribile" si la care am comportamentul asta. Totusi, mi s-au intamplat destul de des in ultimul timp. De asta incerc sa evit modul de viata pe care il numesc "Te pun in fata faptului implinit. Descurca-te!" E un fel de a trai pe Titanic. Si eu, ca o loaza ce sunt, nu sunt in stare in mijlocul scufundarii decat sa ma apuc sa aranjez sezlongurile de pe punte. Clar in momentele alea nu pot sa mai am grija de mine, de noi. Poate ca nu degeaba exista regula: "mai intai femeile si copiii"....
Dar daca, vorba lui Neal, nu le-as mai considera teribile? Ce perspectiva luminoasa!
Dragă Monica Chiroiu,
în această zi din viața ta, cred că Dumnezeu vrea ca tu să știi ...
…că măiestria nu este măsurată de numărul lucrurilor teribile pe care le elimini din viaţa ta, ci de numărul de ori când nu le mai consideri teribile.
Buddha a adus suferinţa asupra lui însuşi, pentru a o privi în faţă, să vadă dacă el este aceasta, şi, dacă nu, să vadă atunci ce este el. Isus a permis să fie crucificat, pentru a demonstra cine este. Şi tu ce crezi că faci aici?
De ce te-ai mai chinui cu această lume relativă dacă nu să te cunoşti pe tine însuţi în propria ta experienţă? Şi cum ai putea face altfel decât prin întâlnirea cu ceea ce tu nu eşti?
Cu dragoste, prietenul tău,
Neale Donald Walsch
Multumesc Neal. Ce bine ar fi sa nu mai consider ca exista lucruri teribile.... De ce? Pentru ca deocamdata cand intalnesc un lucru pe care il traiesc ca "teribil" ma socheaza. La propriu. Adica ma paralizeaza, ma face sa ma simt complet neputincioasa, rupta de realitate, pierduta. Ca atunci cand te trezeste din somn, in creierii noptii, un cutremur. Nu mai pot avea grija de mine. Si atunci iau fiinta asta complet paralizata si incerc sa o pun la adapost. Fug cu ea direct pe Omu! De acolo incep sa traiesc iesirea din soc, care nu e deloc draguta. Ma da cu capul de toate stancile din jur si de mai multe ori m-am ranit la propiu. Multumesc Doamne ca nu mi-am rupt inca gatul!
Nu sunt multe lucrurile pe care le traiesc ca "teribile" si la care am comportamentul asta. Totusi, mi s-au intamplat destul de des in ultimul timp. De asta incerc sa evit modul de viata pe care il numesc "Te pun in fata faptului implinit. Descurca-te!" E un fel de a trai pe Titanic. Si eu, ca o loaza ce sunt, nu sunt in stare in mijlocul scufundarii decat sa ma apuc sa aranjez sezlongurile de pe punte. Clar in momentele alea nu pot sa mai am grija de mine, de noi. Poate ca nu degeaba exista regula: "mai intai femeile si copiii"....
Dar daca, vorba lui Neal, nu le-as mai considera teribile? Ce perspectiva luminoasa!
duminică, 6 iulie 2014
Stiu ce vreau/am vrut si de ce
Stiu care e visul meu. L-am constientizat si pentru ca e foarte simplu si am o stare de bine cand ma gandesc la el, mi-am validat ca e adevarat.
Poate ca toate visele par la inceput imposibile. Sau poate ca nu toate. Dar asta pare. Ceea ce ma scuteste de efortul (care altfel ar fi fost justificat) de a face ceva pentru implinirea lui. Ma bucur ca am avut abilitatea de a-l constientiza, ma bucur ca il am (cam naspa sa nu ai vise deloc!). Ma bucur ca am avut curajul sa zic "da" atunci cand s-a aratat o metoda de a-l aduce in realitate. Asta e un semn ca am inceput sa tin cont si de mine in viata asta. Poate ca am inceput chiar sa ma iubesc. Ce veste buna!
vineri, 4 iulie 2014
Eliberez un vis drag
Intr-o perioada foarte inspirata din viata mea - inspirata pentru ca lucrurile se intamplau exact cum imi doream fara sa fac absolut nimic, am avut o idee frumoasa.
Am cumparat un lampion si am agatat pe el un biletel pe care era scris un vis drag. Apoi, in ziua de iarna cu cea mai deasa ceata pe care am vazut-o vreodata, l-am lansat catre acea putere mai mare decat mine care poate tot.
Eeeee, ce chestie desteapta si frumoasa am facut pana aici!
Ce a urmat a fost insa una dintre cele mai prostesti idei ale mele (iarta-ma Doamne ca imi mai trimit neuronii la plimbare din cand in cand). Ideea prosteasca era asa: "Cum se va implini acest vis?" Si aveam si un raspuns. Unul destul de rigid, de genul: "Asa si asa si asa si numai asa".
Acum, desigur, ca exista un motiv pentru care le cataloghez la prostii: nu ma simt bine cand ma gandesc la asta. Alt motiv mai bun nici nu-mi trebuie!
In schimb ma simt bine daca ma intorc cu gandul la clipa cand am aprins lampionul si l-am eliberat sa zboare. Ma umplu de bucurie cand retraiesc in amintire aceste clipe. Asa ca m-am gandit sa eliberez acest vis pana la capat. Si azi, intr-o zi de vara, ii dau voie sa se implineasca cum vrea el. Si ma bucur ca habar n-am cum va fi, ma simt bine ca nu mai e la mine in maini (pentru ca e in mainile acelei puteri mai mari) si ma simt incitata si curioasa sa traiesc pana in ziua cand il voi vedea implinit si voi putea contempla realitatea lui splendida, inflorita in viata noastra.
Visul este despre fericire si e liber.
Am cumparat un lampion si am agatat pe el un biletel pe care era scris un vis drag. Apoi, in ziua de iarna cu cea mai deasa ceata pe care am vazut-o vreodata, l-am lansat catre acea putere mai mare decat mine care poate tot.
Eeeee, ce chestie desteapta si frumoasa am facut pana aici!
Ce a urmat a fost insa una dintre cele mai prostesti idei ale mele (iarta-ma Doamne ca imi mai trimit neuronii la plimbare din cand in cand). Ideea prosteasca era asa: "Cum se va implini acest vis?" Si aveam si un raspuns. Unul destul de rigid, de genul: "Asa si asa si asa si numai asa".
Acum, desigur, ca exista un motiv pentru care le cataloghez la prostii: nu ma simt bine cand ma gandesc la asta. Alt motiv mai bun nici nu-mi trebuie!
In schimb ma simt bine daca ma intorc cu gandul la clipa cand am aprins lampionul si l-am eliberat sa zboare. Ma umplu de bucurie cand retraiesc in amintire aceste clipe. Asa ca m-am gandit sa eliberez acest vis pana la capat. Si azi, intr-o zi de vara, ii dau voie sa se implineasca cum vrea el. Si ma bucur ca habar n-am cum va fi, ma simt bine ca nu mai e la mine in maini (pentru ca e in mainile acelei puteri mai mari) si ma simt incitata si curioasa sa traiesc pana in ziua cand il voi vedea implinit si voi putea contempla realitatea lui splendida, inflorita in viata noastra.
Visul este despre fericire si e liber.
joi, 3 iulie 2014
Priveste cerul
Between two clouds, there is an interval and that interval is the blue sky! Slow down the thoughts and look into the intervals. Yes! Look into the intervals and pay more attention to the interval than the cloud!
Where the first thought has left and the other is not arisen, that is Consciousness, that is Freedom, that is your own place, your own abode. You are always there, you see.
Shift attention, change the gestalt. Don't look at the figure, look at the background! If I put a big blackboard the size of a wall here and mark it with a white point and ask you, "What do you see?" Ninety-nine percent of you will not see the blackboard! (Laughs) You will say, "I see a little white spot." Such a big blackboard and its not seen, and only a little white spot, which is almost invisible is seen! Why? Because this is the fixed pattern of the mind. To look at the figure , not the blackboard, to look at the cloud , not at the sky; to look at the thought and not Consciousness.
That's all the teaching is. Always look to Consciousness. Always look to Consciousness and know this is what you are! This is your own place, your own abode, Stay Here. No one can touch you. Who can enter Here where you are? Even your mind cannot enter.
~ Papaji
Where the first thought has left and the other is not arisen, that is Consciousness, that is Freedom, that is your own place, your own abode. You are always there, you see.
Shift attention, change the gestalt. Don't look at the figure, look at the background! If I put a big blackboard the size of a wall here and mark it with a white point and ask you, "What do you see?" Ninety-nine percent of you will not see the blackboard! (Laughs) You will say, "I see a little white spot." Such a big blackboard and its not seen, and only a little white spot, which is almost invisible is seen! Why? Because this is the fixed pattern of the mind. To look at the figure , not the blackboard, to look at the cloud , not at the sky; to look at the thought and not Consciousness.
That's all the teaching is. Always look to Consciousness. Always look to Consciousness and know this is what you are! This is your own place, your own abode, Stay Here. No one can touch you. Who can enter Here where you are? Even your mind cannot enter.
~ Papaji
miercuri, 2 iulie 2014
marți, 1 iulie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)