Bisericuta mea

Am fost acum doi ani cred (asa de mult sa fi trecut totusi?) la un recital de orga care s-a tinut la Biserica Italiana - http://timp-liber.acasa.ro/unde-iesim/ce-vizitam-azi-biserica-italiana-din-bucuresti-14107.html
Cred ca o stiti. Afara m-a impresionat o fresca de pe un balcon al unei constructii anexe bisericii: o coarda de vie care pare plina de seva si parca vezi cum creste. In interior insa m-a fascinat fresca din altar - nu stiu daca asa se numeste la o biserica catolica partea unde se oficiaza slujba. Oricum s-ar numi cred ca intelegeti la ce ma refer. Fresca asta ocupa tot acel perete. E imensa. Sunt reprezentati oameni care poarta in maini biserici pe care le ofera unui personaj central care cred ca e Isus. La inceput privirea mi-a fost atrasa de acest personaj principal care pur si simplu stia cum sa primeasca: avea o atitudine care sugera aceasta deschidere spre a primi. Se simtea bucuria cu care primea toate acele biserici care i se daruiau. In apropierea Lui erau zugraviti prelati in haine extrem de complicate, de ceremonie, cu fantastice desene si ornamentatii. Acestia purtau in maini biserici mari, bogat impodobite, sculptate si cu o arhitectura complicata. Pe masura ce te departai de centrul frescei oamenii deveneau din ce in ce mai mici, mai modest imbracati si aduceau catre Isus, pentru a le darui, biserici mai mici si mai simple. Am privit tot timpul aceasta fresca, cred ca in jur de o ora si jumatate, cat a durat concertul. Culorile sunt superbe, ornamentatiile florale mediteraneene te transpun intr-o zona solara, de bucurie.
Spre final s-a produs descoperirea mea: in coltul stang, jos, cea mai departata si cea mai mica, venea spre Isus o femeie: imbracata in haine normale de birou, office dar fara o eleganta deosebita purta si ea o biserica foarte mica, extrem de simpla, fara nicio ornamentatie inafara de cruce. Isus o primea si pe ea cu aceeasi bucurie. M-am regasit in aceasta femeie a vremurilor noastre, care construieste, asa cum poate, dupa umilele ei puteri de a intelege, o bisericuta simpla in sufletul ei si desi vine de departe, nu isi pierde speranta pentru ca vede pe Isus care o asteapta cu darul ei si vede ca darul ei e la fel de bine primit.

Peisaj urban

Dimineata intr-o zi lejera. Un parculet de joaca pentru copii din cel amenajat, adica dotat cu ceva chestii de catarat, de alunecat, de zburat, de invartit. O banca gandita de un designer care stie de inseamna "mobilier urban". Eu pe banca. Si deasupra tuturor un castan batran. Frunzele deja sunt mari si cu toate ca suntem intre blocuri inalte, multe dintre ele sunt luminate de soarele diminetii. Vazute de dedesubt isi dezvaluie textura, fiiecare fibra, fiecare nervura cu nuanta ei de verde - verde tanar de primavara. Si peste toate o ploaie de vrabii: unele se curteaza iar altele, probabil deja luate, aleg de prin pietricele materiale de constructie: mici bucatele de hartie alba, foarte mici crengute uscate, bucatele infime de coaja de copac. Si in tot acest timp ciripesc. Iar eu aud. Aud! Si nu am nevoie sa pun la treaba Orchesta Simfonica a Filarmonicii pentru asta, nici un cvartet de coarde care canta cu daruire, nici patru maestrii ai jazz-ului, nici macar pe popularul youtube. Aud multe sunete numai in acest peisaj urban, ma patrund si ma emotioneaza.
Voi mai putea suporta sa ascult bogatia de sunete a unei simfonii fara sa plang de emotie? Sa imi notez pentru viitorul concert de la Ateneu: un pachetel de servetele (sau poate doua?).

Ce e bine si ce e rau

Am citit la un prieten (multumesc prietene!) ca unul dintre scopurile lui in viata este guvernat de verbul "to add". Si m-am gandit la ce ramane dupa noi. Am vazut o piatra de mormant intr-un loc insorit/umbrit, linistit, foarte linistit, verde. Ce m-am straduit sa vad este ce scrie pe piatra. Si mi-am dat seama ca pe piatra mea inca nu e scris nimic. Inca mai am de lucru la cateva variante.
Una dintre variante ar fi: "Monica - a facut ce a trebuit". Poate ca aia de vor citi acest epitaf ar fi mandri de mine. Poate ca ar inspira chiar respect si admiratie. Poate chiar ca s-ar constitui intr-un model pe care colectivitatea sa-l arate si altora. Dar mie la ce mi-ar folosi? Care ar mai putea fi beneficiul meu? Cu ce ar mai putea sa ma mai incalzeasca asta? Cu nimic.
O alta varianta ar fi: "Monica - a fost fericita si a trait asa cum a simtit". Parca nu mai are nimic din mirosul de martiraj al primei variante, dar evident ca spune ceva despre mine si viata mea. Ba chiar ca simti ca am avut o viata.
Si eu nu sunt si nici nu vreau sa fiu "om cumsecade". Eu vreau sa fiu "om cumseinalta" pentru ca stiu ca am o esenta divina in mine, aceeasi care e in toti si in toate. Esenta aceasta divina a mea se pregateste de inviere.

Ma gandesc ca nu au trecut decat 4 luni de cand am spus ca pentru anul asta imi doresc sa "gandesc cu simturile" si iata ca imi iese. Aaaaaaariiiigaaaaatoooooo!!!!!!!!!

In contact cu Universul

Mi-ar fi placut sa pot scrie deja postarea cu titlul "O parte din Univers" dar inca nu i-a venit randul. Cum bine m-a invatat cineva, fiecare lucru are "un rand" al lui.
Astazi insa i-a venit randul unei noi cote pe Everest: sunt in contact cu lucrurile care ma inconjoara. Cum m-am prins ca am cucerit cota asta? Pai vad mai mult si mai in amanunt. De exemplu culorile. Si trebuie sa fiti de acord cu mine ca in perioada asta chiar am ce culori sa admir. Le vad in plinatatea nuantelor lor, in multele lor straluciri. Vad si mai in amanunt: am vazut sambata dimineata picaturi mici de roua pe frunzele de pe peluza din spatele casei. Am vazut intai una. Apoi le-am cuprins pe toate cu privirea: mici picaturi, sfere perfecte de apa asezate la varful firelor mici de iarba. Am vazut saptamana trecuta cerul atat de instelat cum nu l-am mai vazut vreodata. Sunt sigura ca nimic neobisnuit nu se intamplase in atmosfera, niciun eveniment cosmic iesit din comun nu se intamplase. Pur si simplu de data asta am vazut toate stelele care se puteau vedea. Ieri am vazut penele de pe burtica unei pasari mici care topaia de pe o ramura pe alta a caisului din gradina: doua dungi rosii verticale.
Vad! Multumesc Doamne!
Mi-a venit ideea ca daca tot vad sa ma privesc in interiorul meu. Si ... ma privesc, si ma privesc...

Criza de identitate

Motto: "Carnavalul personajului s-a sfarsit... A venit vremea Persoanei." Karlfried Graf Dürckheim

Ne nastem. Suntem suflete pure, unice, originale. Destinele noastre asteapta sa fie implinite. Nu suntem in stare inca sa le implinim singuri din cauza neputintei noastre de bebelusi. Ne sunt dati niste parinti care sa ne ajute sa supravietuim. Ei isi iau rolul in serios si incep sa ne construiasca armuri care sa ne apere. Cu fiecare za pe care o adauga armurii devenim mai invincibili. Dar astfel ne pierdem libertatea de a fi in contact cu miezul, cu noi insine, cu esenta fiintei noastre, cea unica si originala cu care ne-am nascut. Am auzit chiar si de la sotul meu caruia si lui i-am dat cumva inconstient un rol de parinte: "Simt nevoia sa te apar de tine insuti." Pai cu atat mai mult parintii adevarati simt aceasta nevoie. Si ne apara de noi insine atat de eficient incat sterg chiar si drumurile, chiar si cele mai neinsemnate carari care ne-ar putea duce spre miezul fiintei noastre. Acestia sunt parintii buni. Iar parintii cu adevarat buni ne invata maiestia acestei strategii de aparare atat de bine incat, convinsi ca este singura cale posibila de supravietuire, o aplicam si in maturitatea in care nu mai e nici urma de neputinta. 
Miezul fiintei noastre unice, originale pulseaza ca o stea in interiorul acestei armuri. Prin micile fisuri razbeste din cand in cand lumina fantastica, albastra, energetica. Aceasta uluieste pe cel care are privilegiul sa o vada. Si am auzit si "Te iubesc asa cum esti" de la cel care "m-a vazut". Ne uluieste pe noi insine si ajungem in situatii in care ne intrebam: "De ce fac eu asta?". Ba mi s-a intamplat chiar sa ma simt atat de iluminata incat sa nu ma recunosc eu insumi. Mi s-a intamplat cand m-am descoperit coplesita de emotie: imi simteam pielea capului, inima functiona la limita infarctului, uitam sa respir si a trebuit sa ma incurajez pentru asta, trasaturile fetei erau mutate de la locul lor din cauza unui zambet total, executat cu toti muschii, ochii mi-au devenit dintr-o data verzi si tineri, imi era sete desi beam apa mai multa ca niciodata, eram topita si in apropierea lesinului.
Mi s-a intamplat dar nu a fost in urma unei actiuni constiente. Ba chiar ca armura era mai etansa ca niciodata. Dar sunt convinsa ca nimic nu e intamplator si daca s-a intamplat nu a fost fara scop. Urmarea imediata a fost ca de atunci m-am simtit chemata de acest interior al meu unic si original cu o forta careia nimic nu i s-a putut opune. Si m-a prins ca intr-o raza de energie din cea emisa de Enterprise cand vroia sa tina aproape de ea alta nava.
Mi-a fost frica si cred ca a fost firesc sa-mi fie.
Acum ma simt pe mine insumi ca fiind o camera nuptiala in care nenumarate raze izbucnite din nenumarate fisuri care se largesc fecundeaza interiorul meu, nascandu-se astfel viata. Emotiile mele inca la un nivel de dezvoltare embrionar isi cresc numarul de celule intr-un ritm ametitor. Nu stiu cat timp va dura gestatia aceasta a fiintei mele emotionale dar stiu ca o simt, e vie si nasterea e aproape.

Proiectele mele

1. Sapte ani in Buucresti
Pentru ca dupa sapte ani de locuit in Bucuresti incep sa ma simt aici ca acasa m-am trezit intr-o zi cu dorinta de a cunoaste mai multe despre orasul asta, mai ales ca a ajuns subiect de conversatie standard pentru toate "small tallk"-urile cat de urat, de murdar, de cosmar mai ales in trafic este Bucurestiul. Eu am ales sa deschid ochii, sa-i ridic mai sus de nivelul tevii de esapament, ba chiar mai sus de nivelul ultimului etaj al blocurilor standard si sa vad ceea ce are el unic. Am ales pentru a ma insoti in acest proiect de explorare un impresionant ghid scris de Silvia Colfescu.
Ce cuprinde proiectul meu? Voi colinda prin oras si voi fotografia acele lucruri care ma impresioneaza: detalii de arhitectura, unice, elegante, frumoase. Aceasta colectie de fotografii va fi subiectul unei sectiuni pe blog.
2. Prima mea scriere
Am aflat o poveste fantastica. Si simt ca o parte din ea imi apartine. Voi incerca sa o scriu iar deznodamantul va fi evident o inventie, o creatie a imaginatiei mele. Deznodamantul real va fi scris de istorie si destin.
3. Jurnal de vise
Am avut privilegiul de a-mi reusi ce mi-am propus in viata. De exemplu mi-a dorit sa stau la tara, sa am o casuta si o gradina unde sa-mi cresc copiii. Am avut toate astea. Cand m-am mutat, casa era intr-o stare jalnica iar gradina era devastata si mai mult un depozit de gunoaie. M-am mutat toamna ceea ce facea lucrurile sa arate si mai deprimant. Dar am avut viziunea si curajul de a crede in ea ba chiar si entuziasmul de a porni la lucru. In primavara am inceput sa descopar ca aveam in fata casei o gradinita de flori. Nu se vedeau printre buruieni si gunoaie dar existau. Le-am ingrijit, le-am rasadit, le-am completat si in fiecare an aratau mai bine. Asa cred ca exista acum un inceput de primavara in mine: sunt flori care infloresc de sub gunoaie si frunze uscate. Sunt atenta la mine ca sa ingrijesc ce e bun si sa arunc ce e de aruncat. Si din cauza ca sunt concentrata pe mine am multe vise. Ba mai mult  - le si tin minte. In speranta ca ma vor ajuta sa "ma vad" mai bine le voi scrie, ca pe un jurnal.