Dimineata intr-o zi lejera. Un parculet de joaca pentru copii din cel amenajat, adica dotat cu ceva chestii de catarat, de alunecat, de zburat, de invartit. O banca gandita de un designer care stie de inseamna "mobilier urban". Eu pe banca. Si deasupra tuturor un castan batran. Frunzele deja sunt mari si cu toate ca suntem intre blocuri inalte, multe dintre ele sunt luminate de soarele diminetii. Vazute de dedesubt isi dezvaluie textura, fiiecare fibra, fiecare nervura cu nuanta ei de verde - verde tanar de primavara. Si peste toate o ploaie de vrabii: unele se curteaza iar altele, probabil deja luate, aleg de prin pietricele materiale de constructie: mici bucatele de hartie alba, foarte mici crengute uscate, bucatele infime de coaja de copac. Si in tot acest timp ciripesc. Iar eu aud. Aud! Si nu am nevoie sa pun la treaba Orchesta Simfonica a Filarmonicii pentru asta, nici un cvartet de coarde care canta cu daruire, nici patru maestrii ai jazz-ului, nici macar pe popularul youtube. Aud multe sunete numai in acest peisaj urban, ma patrund si ma emotioneaza.
Voi mai putea suporta sa ascult bogatia de sunete a unei simfonii fara sa plang de emotie? Sa imi notez pentru viitorul concert de la Ateneu: un pachetel de servetele (sau poate doua?).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu