vineri, 15 aprilie 2011

Criza de identitate

Motto: "Carnavalul personajului s-a sfarsit... A venit vremea Persoanei." Karlfried Graf Dürckheim

Ne nastem. Suntem suflete pure, unice, originale. Destinele noastre asteapta sa fie implinite. Nu suntem in stare inca sa le implinim singuri din cauza neputintei noastre de bebelusi. Ne sunt dati niste parinti care sa ne ajute sa supravietuim. Ei isi iau rolul in serios si incep sa ne construiasca armuri care sa ne apere. Cu fiecare za pe care o adauga armurii devenim mai invincibili. Dar astfel ne pierdem libertatea de a fi in contact cu miezul, cu noi insine, cu esenta fiintei noastre, cea unica si originala cu care ne-am nascut. Am auzit chiar si de la sotul meu caruia si lui i-am dat cumva inconstient un rol de parinte: "Simt nevoia sa te apar de tine insuti." Pai cu atat mai mult parintii adevarati simt aceasta nevoie. Si ne apara de noi insine atat de eficient incat sterg chiar si drumurile, chiar si cele mai neinsemnate carari care ne-ar putea duce spre miezul fiintei noastre. Acestia sunt parintii buni. Iar parintii cu adevarat buni ne invata maiestia acestei strategii de aparare atat de bine incat, convinsi ca este singura cale posibila de supravietuire, o aplicam si in maturitatea in care nu mai e nici urma de neputinta. 
Miezul fiintei noastre unice, originale pulseaza ca o stea in interiorul acestei armuri. Prin micile fisuri razbeste din cand in cand lumina fantastica, albastra, energetica. Aceasta uluieste pe cel care are privilegiul sa o vada. Si am auzit si "Te iubesc asa cum esti" de la cel care "m-a vazut". Ne uluieste pe noi insine si ajungem in situatii in care ne intrebam: "De ce fac eu asta?". Ba mi s-a intamplat chiar sa ma simt atat de iluminata incat sa nu ma recunosc eu insumi. Mi s-a intamplat cand m-am descoperit coplesita de emotie: imi simteam pielea capului, inima functiona la limita infarctului, uitam sa respir si a trebuit sa ma incurajez pentru asta, trasaturile fetei erau mutate de la locul lor din cauza unui zambet total, executat cu toti muschii, ochii mi-au devenit dintr-o data verzi si tineri, imi era sete desi beam apa mai multa ca niciodata, eram topita si in apropierea lesinului.
Mi s-a intamplat dar nu a fost in urma unei actiuni constiente. Ba chiar ca armura era mai etansa ca niciodata. Dar sunt convinsa ca nimic nu e intamplator si daca s-a intamplat nu a fost fara scop. Urmarea imediata a fost ca de atunci m-am simtit chemata de acest interior al meu unic si original cu o forta careia nimic nu i s-a putut opune. Si m-a prins ca intr-o raza de energie din cea emisa de Enterprise cand vroia sa tina aproape de ea alta nava.
Mi-a fost frica si cred ca a fost firesc sa-mi fie.
Acum ma simt pe mine insumi ca fiind o camera nuptiala in care nenumarate raze izbucnite din nenumarate fisuri care se largesc fecundeaza interiorul meu, nascandu-se astfel viata. Emotiile mele inca la un nivel de dezvoltare embrionar isi cresc numarul de celule intr-un ritm ametitor. Nu stiu cat timp va dura gestatia aceasta a fiintei mele emotionale dar stiu ca o simt, e vie si nasterea e aproape.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu