Dupa toate cate am citit despre meditatie indraznesc sa spun ca mi-am gasit si un stil al meu: scrisul. Stilul asta e bun pentru momentele traite la limita luciditatii, cand daca te uiti peste umar vezi negura, simti raceala si mirosi suferinta.
Vad din experienta mea ca in suferinta nu poti sa meditezi in mod sa-i zicem "clasic". In stres, in agitatie, in dezorientare da. Dar in suferinta nu.
Daca scriu insa e ca si cum intorc spatele mizeriei si ma indrept spre luciditate. Folosesc acum din plin acest mod de a medita iar ca subiect mi-am gasit "atasamentul".
Despre atasament - cu luciditate
Capitolul 1 - Cresterea
Sa ne inchipuim un personaj de fictiune pe nume Monica. Nu are habar cine este si ce este. Traieste in virtutea unei inertii, ca un vapor in deriva, pentru ca ceva din ea o convinge in fiecare dimineata sa deschida ochii. Si dintr-o data, in anumite imprejurari speciale, incepe sa constientizeze ca e vie. E inundata de recunostinta si de fericire. Lumea are culoare si viata are sens. Ei, alta viata, alta lume, alta Monica.... Cam cat de importante, pretioase si indispensabile credeti ca devin pentru ea aceste imprejurari speciale? Destul cat sa se ataseze de ele ca marca de scrisoare.
Traieste cu credinta de nezdruncinat ca ea, cu tot ce este al ei, nu are nicio importanta in aceasta ecuatie a transformarii miraculoase. Si ca numai imprejurarile speciale sunt cele care sustin aceasta transformare. Si crede asta pentru ca e logic: "Tot eu eram si inainte si eram looser" gandeste ea logic. "Daca dispar imprejurarile, dispare transformarea".
Si e hotarata sa faca ORICE ca sa intretina aceste imprejurari speciale. Pe deasupra e si perseverenta. Asa ca ignora cu desavarsire ca atitudinea ei fata de viata e adevarata schimbare si continua cu cel mai sincer devotament sa alimenteze imprejurarile speciale. Acestea bineinteles ca au viata lor fiind complet exterioare. Si sunt cand mai vi, cand mai moarte, cand mai prezente, cand mai absente dupa propria lor vointa, determinand fluxul si refluxul fericirii in personajul nostru fictiv.
Capitolul 2 - Descresterea
Cu un atasament de felul acesta ai asigurat biletul pentru dezechilibru. Esti abonatul lui permanent. Iar dezechilibrul este incompatibil cu viata. Viata, in conceptia personajului nostru fictiv este tot atat de echilibrata prin insasi esenta ei ca si apa, care atunci cand e rupta din tot formeaza automat o sfera perfecta. Deci prin insasi esenta ei - echilibrul - viata neaga atasamentele. Si incep sa se dizolve ca sa formezi din nou o sfera perfecta.
Cum e dizolvarea, descresterea unui atasament? E cumplita.
Cineva spunea ca deprimarea este fumul dat de arderea unui atasament. Foarte adevarat!
Daca simti descresterea unui atasament te vei gandi de vreo 1000 de ori daca merita inainte sa mai dezvolti vreunul.
Cum e descresterea atasamentului la personajul nostru fictiv? Cumplita desigur. Si pe deasupra si lunga. Cand crede ca fumul arderii s-a dizolvat pentru totdeauna in atmosfera, se intampla cate ceva care ii arata ca nu, arderea continua. Nu mai sunt flacari atat de inalte, nu mai fumega atat de inecacios dar e, mocneste in adanc si e destul o pala de vant ca sa atate emotia destul de puternic cat sa-i tremure genunchii.
Capitolul 3 - Concluzia
Constientizarea ca eu sunt sursa trairilor mele si nu lucrurile exterioare mie, oricat de speciale ar fi acestea, imi da sansa de a iubi fara a dezvolta atasamente. Deci de a exclude suferinta din iubirile mele.
Capitolul 4 - Scuze
Am scris mai mult pentru ca am avut nevoie astazi de o meditatie mai lunga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu