Pui de cuc

S-a cuibarit in mine puiul de cuc.
Era mult mai mare si mai in fata decat toate celelalte iubiri ale mele - care devenisera foarte firave si parca s-ar fi refugiat din nou in oualele lor sparte daca ar fi putut.
Puiul de cuc - hranit mereu pentru ca stia sa stea in fata, era din ce in ce mai puternic.
Cu statura lui de zeci de ori mai mare decat restul locuitorilor inaripati ai cuibului a reusit sa-i arunce peste margine, in haul de dedesubt.
Rand pe rand.
Cand veneam cu mancare vedeam cum dispare cate ceva din iubirile vii pe care le lasasem la plecare.
Dar nu aveam timp sa ma gandesc la asta pentru ca puiul de cuc - devenit acum mai mare si decat mine - striga de foame,
casca ciocul cat sa ma inghita
si poate ca m-ar fi mancat si pe mine toata daca ar fi stiut sa zboare.
Dar inca nu stia.
Inca aripile erau fragile, inca statea cu mine - dependent de mine.
Am nevoie de tine - imi spunea ciocul lui deschis.
Si zvaaaaarrrrr imi luam din nou zborul, desi obosita, sa gasesc mancare mai multa si mai multa si mai multa...
Pentru puiul de cuc.

Pana intr-o zi cand in cuib era liniste...
Gata, nu mai avea nevoie de mine.
Si m-a inundat singuratatea.
Inecata in singuratate mi-am amintit de micile mele vietati.
Iubirile acelea firave, neglijate, care nu avusesera loc sa ceara desi si ele aveau nevoie de mine.

Nu puteam trai fara iubire - imi spunea un instinct stravechi care ma facea sa construiesc cuibul in fiecare primavara.
Sa depun in el, desprinse din marintaiele mele, ouale vii ale sperantelor. Incalzite cu devotament instinctiv, fara intrebari si justificari,
fara eseuri despre datorie - doar din instinct.

Cresc embrioanele prin propriile lor forte,
aceleasi care au facut sa creasca planetele in univers.

Si de data asta am stiut sa fiu magica - pentru ca au venit pe lume vii.

Au si ele nevoie de mine - nimic nu zboara inca din ou
dar sunt dimensionate dupa puterile mele
si incap toate in cuib: mici capete de pasari pufoase si.....albastre.