Acasa pe Pamant

Am auzit de un plan de voluntariat pentru a pleca in spatiu. Dar pentru totdeauna! Te urci in naveta spatiala, faci cu mana catre bila asta albastra si gata, nu te mai intorci niciodata.
Abia atunci m-am gandit cat de multe legaturi si cat de puternice exista intre mine si Pamant. Existenta mea are coerenta numai aici. Aici unde stiu ca rasare soarele dimineata si ca, daca a rasarit, seara va apune cu siguranta.
Aici, unde pomii infloresc si stiu cum sa mearga apoi pana la capat ca sa faca fructe cu care sa ma hranesc. Aici unde am invatat inca din primul an de viata despre gravitatie, cu real succes, luandu-mi doctoratul destul de repede, chiar inainte sa-mi nenorocesc definitiv genunchii. Acum reusesc sa prind (aproape) toate farfuriile care imi aluneca din mana inainte sa atinga gresia.
Aici unde ma orientez dupa miros daca e bine sa respir in locul ala cel putin cat sa-mi aleg sa dorm acolo.
Aici unde, atunci cand calc intr-o zi de vara prin trifoiul inflorit, scapat de coasa, sperii un stol de gaze care sar in toate partile, intr-un moment de panica.
Aici unde exista viata in oua; creste singura acolo pana la un moment stiut cu siguranta (o programare mult mai fina decat cea robotica), cand are puterea de a iesi cu entuziasm in aceasta lume.
Aici unde e nevoie de doi ca sa te asiguri de eternitate. Si asta in mod firesc, instinctiv, universal si primordial.
Exista un sentiment placut de apartenenta pentru ca prin mine circula aceeasi apa care curge si prin maruntaiele Pamantului. Aceleasi minerale care il fac sa fie ceea ce este, ma construiesc si pe mine. Aceleasi forte se manifesta si in mine si ma definesc ca solid.
Practic sunt Pamant. Deci cum as putea sa ma parasesc?