"Din câte am putut observa, oamenii recurg la abstracţii morale de tipul “bun” sau “rău” în încercarea disperată de a nu-şi asuma responsabilitatea pentru propriile nevoi, trăiri sau senzaţii. Binele şi răul sunt separate de experienţa personală şi proiectate asupra obiectelor stimul în raport cu care aceste experienţe se elaborează."
Adrian Nuta - Psihoterapeutul de buzunar
Pentru propriile nevoi, trairi sau senzatii ar fi cazul sa-mi asum responsabilitatea. Cum se face insa asumarea asta? Care e mecanismul ei? La mine vad ca asumarea incepe (nu stiu inca cum se termina) cu constientizarea. Adica sa fac cunostinta cu mine, cu nevoile, trairile si senzatiile mele. Ne asezam la un foc de tabara - intr-o seara racoroasa la munte - si ne povestim despre noi. Eu am mai invatat putin sa tac si ascult asa ca le las pe ele sa vorbeasca.
Nevoia de recunoastere mi-a spus ca ea se simte chiar mare. Si ca e proprietara unei insule exotice unde traiesc diferite personaje de Monica. Daca e nevoie de recunoastere in comunitate trimite barca dupa personajul "mama a trei copii". Nu da gres cu personajul asta aproape niciodata. Daca e nevoie de recunoastere profesionala il imbarca pe "inginer de 21 de ani, cu salariul ala, la compania aia". S-a asigurat si de "ecologist" si de "ONG-ist". Si de altele. Cam aglomeratie pe insula aia.....
Eu o intreb daca ar accepta ideea ca parerile celorlalti sunt determinate numai de povestea lor, de felul in care vad ei realitatea si ca nu au aceeasi importanta cu bucuria de a trai autentic, asa cum sunt. Pana la urma bucuria de a ma re-cunoaste eu, asa cum sunt, e mai mare decat emotia, extazul de moment, al oricarui premiul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu