Una zicem, alta facem

Pai de ce mai dragilor? Daca zici ca da de ce faci ca nu? Daca zici ca nu de ce faci ca da?
Stii ce cred eu? Daca nu faci ce zici nu-ti va fi prea bine. Treaba ta cum decizi sa nu faci dar te asigur ca prea bine nu-ti va fi. Nu pentru ca vei merge in Iad - sper ca te pregatesti temeinic pentru raspunsurile la judecata de apoi - dar nu te vei suporta tu insuti. Si asta e cel mai mare Iad pe care il poti trai. Macar in celalalt intri mort - e un avantaj trebuie sa recunosti. Pe asta il simti pe viu. Ce zici? Parca iti vine sa te mai gandesti putin, nu?

Cand nu se potriveste, o mai potrivesc cu mana

http://www.facebook.com/#!/CucerestelRo?fref=ts

Am citit cartea. Si m-a uns pe suflet cu cateva intelegeri si despre comportamentul meu si despre al altora. Despre al meu mai intai. :)
Am aflat ca sunt dependenta de un drog extrem de halucinant: coerenta.
Frate, se pare ca vad fiecare intamplare ca pe un puzzle abia scos din cutie - amestecat. Si nu ma las pana nu pun bucatelele fiecare la locul ei. Daca nu sunt puse unde "trebuie" am dureri de cap, greturi, depresii severe si ganduri sinucigase. Si sunt foarte perseverenta.....
Faza e ca incerc sa le imbin privind plansele de model - care nu prea au de-a face cu imaginea reala ci sunt pictate demult de tot (de bunica, mama sau alte femei din viata mea sau de fratii Grimm).
Iar cand o piesa nu se potriveste, o mai potrivesc eu cu mana, o inghesui in locul ala, o indoi, o intorc pe spate. In loc sa-i gasesc locul ei firesc, o mai colorez pe la colturi ca sa respecte plansa de model.
Ha! Sunt tare departe de realitate si asta pentru ca sunt dependenta de coerenta. Nici macar nu sunt eu de vina. Ci creierul meu care are de respectat si el o serie de principii (prezentate magistral in carte. v-o recomand!).

De exemplu pricipiul angajamentului/consistentei:
"Oamenii tind sa adopte mai usor un comportament sau o atitudine daca acestea sunt in concordanta cu un angajament anterior. Studiile au aratat ca aceia care pariaza la cursele de cai devin mult mai increzatori in sansele calului lor imediat dupa ce au pariat pe acesta. In parte, acest lucru se intampla deoarece incercam sa evitam fenomenul numit disonanta cognitiva, ce presupune existenta simultana a doua ganduri contradictorii in mintea noastra. Astfel, in timp ce ne precepem ca fiinte inteligente, nu putem recunoaste ca tocmai ne-am pariat banii pe o biata gloaba! Apoi, avand in vedere ca realitatea nu mai poate fi schimbata (banii au fost deja dati), singura modalitate prin care mai putem scapa de sentimentul neplacut ca am facut o greseala este sa privim acea martoaga ca pe un adevarat armasar. Daca insa, la sfarsitul cursei, respectivul cal se intampla sa piarda detasat, vom putea veni, in deplina siguranta, cu rationamente de genul: "Si parea un adevarat zmeu la linia de placare. In mod sigur ca nenorocitul acela de jocheu l-a spalat cu vreun sampon special, sa para mai vanjos." In acest fel, ne putem pastra in deplina siguranta parerea buna despre noi insine. Nu am gresit cu nimic, am avut, pur si simplu, ghinion."

Deci nu suport lipsa de coerenta. Imi trebuie! Nu am de gand sa-mi fac o lobotomie ca sa-mi scot acest principiu din minte dar sunt ferm hotarata sa fiu coerenta cu acele angajamente luate constient de MINE si nu de Scufita Rosie.

De ce nu....

Daca traiesti mult: avantaje/dezavantaje

Azi despre avantaje.:)

Am trait ceva vreme. Am reusit sa fiu chiar mai batrana ca tata. Si astazi ma bucur de asta pentru ca vad un avantaj. Ba chiar mai multe.
Cel care mi-a sarit in ochi a fost acela ca am avut prilejul sa fiu de fata la niste evenimente extraordinare din viata altor oameni. Am asistat la iesirea lor din cochilie, la inflorirea lor din boboci. Pur si simplu i-am vazut cum devin dintr-o data Viata. I-am vazut fericiti, iubind si bucurandu-se. Ma simt recunoscatoare pentru oportunitatea asta si o consider cea mai importanta din viata mea.
Acum stiu de ce vroiam sa fiu profesor. Va dati seama la cate eclozari miraculoase as fi fost martora?
Va multumesc celor care mi-ati permis sa fiu atat de aproape incat sa observ inflorirea voastra. Multumesc ca am impartasit aceste momente spectaculoase.

0,2%

http://www.facebook.com

Cred in Dumnezeu. Si nu sunt singura. La recensamant 0,2% din populatia Romaniei au ales sa declare ca nu cred. Restul credem.

De ce are Dumnezeu atat de mult succes? - intrebare pentru PR-istii implicati in campania electorala.

Daca maine ar fi alegerile si ar participa si Dumnezeu 99,8% dintre noi l-am vota. Deci...care e secretul? De ce credem in existenta unei lumi care nu se vede, care nici nu poate fi vazuta, care nu poate fi revelata prin simturile obisnuite?

Am gasit printre cele citite in ultimul timp ideea ca suntem intr-o poveste similara cu cea despre hainele imparatului. Adica vedem ca nu exista dar din motive de frica, supunere, respect pentru autoritate, rusine (?!?) continuam sa declaram ca le vedem. M-am scanat bine si nu este asta povestea. Pentru ca nu are acelasi sfarsit. Uite vin 4000 de oameni care spun ca nu exista si noi tot avem in mod intim credinta ca este.

Ii inteleg si pe cei care striga ca nu este si ii cred ca "nu cred" daca ei nu simt nimic pe tema asta.

Totusi asta nu imi stinge impresia mea ca exista "CEVA" care ma anima si care poate fi simtit. Cel putin la fel de real cum simt caldura, lumina, sunetele, gusturile si atingerile. Da, am zis "cel putin" pentru ca e mai mult decat atat. Cine a fost vreodata indragostit stie ce vorbesc. Cine nu, va fi si va sti ca mai exista un tesut (pai cum sa-i spun altfel?) cu care simti iubirea. Cateodata gadila (si atunci ii zicem bucurie) iar altadata doare (si atunci ii zicem dor).

Iar ideea ca acest "CEVA" tine de o parte mai buna din mine, chiar daca nu imi apartine, rimeaza foarte mult cu ce simt. Acolo sunt frumoasa. Aici in iubirea mea sunt frumoasa si buna. Macar atata lucru sa stiu si eu despre mine.

Vise taica, vise

Sau planuri? Ca uite se termina anul si vine unul nou-nout. Si eu? Ce fac eu la anu'?
Pai o sa merg la Paris. Miros foietaje si privesc direct in lumini. Fac baie de franceza si de muzica.
E primavara si sunt iubita. Mana lui e calda cand iesim dupa cafele. Imi sopteste ca sunt frumoasa. Si chiar sunt, cu bascul meu rosu si zambetul meu parizian.
Da, merg la anu' la Paris si de acolo dau iama prin toata Franta. Dar numai dupa ce ne saturam de stat in pat pana la ora 11 in fiecare dimineata. Numai dupa ce obosim sa ne privim in ochi prin intuneric in fiecare noapte. Ne luam tandretea intr-o cutie rotunda de palarii si plecam cu trenuri lungi, cu autocare cu scaune plusate si cu masini inchiriate. Dam o tura, mai dam o tura, intram in castele prin usi monumentale si ne pierdem de ghid ca sa ne sarutam in cadrul  unei ferestre cu vitralii. Iar serile ascultam muzica in gradini care miros a menta (ca sa ni se faca dor de casa). Uitam sa facem poze si la intoarcere nici nu pot sa ma conving ca am fost iubita LA PARIS.

Virtualitatea ancestrala, dincolo de internet

Observ ca lumea virtuala nu a aparut odata cu internetul. Nu, nici pe departe. Pentru ca avem in noi gradini secrete, spatii virtuale unde aducem lucrurile pe care am ratat sa le facem si unde suntem ceea ce am ratat sa fim - noi insine.
Pe dinafara, in aceasta lume pe care o numim reala ne scaldam in prostie si imaturitate atat de mult inca oameni care se numesc "de stiinta" au ajuns la concluzia ca minunatiile construite acum mii de ani de unii ca noi (dar mai primitivi?!?) au fost clar facute de extraterestrii. Si spun asta cu convingere in mii de pagini tratate stiintific. Nici nu e de mirare cand vad cum noi, astia avansatii ne scaldam in prostie. Cand de fapt suntem cei mai inteligenti din Universul cunoscut.
Ca sa putem trai cu ratarile noastre ne construim interior lumi virtuale unde suntem ceea ce era menit sa fim. Nu ma credeti ca lumea reala este lumea in care ratam zilnic sa fim asa cum simtim intim ca am fi stralucit? Uitati-va in jurul vostru.
Eu ma uit si ce vad? Ca lasam sa iasa in exterior sclipiri din ceea ce cultivam in interior. De exemplu un prieten care a facut psihologia se declara sobar, un altul care are toate certificarile accesibile unui it-ist se declara coach de realtii interpersonale, eu - purchasing, tendering & QM manager asa cum scrie pe cartea mea de vizita - ma declar educatoare/invatatoare, un alt prieten foarte priceput in gestiuni declara ca ar fi trebuit sa fie preot. Un alt prieten declara ca vrea sa se casatoreasca cu femeia pe care o iubeste de 30 de ani si cu care a ratat pana acum (de doua ori!!!) sa fie impreuna.
Mai mult decat aceste declaratii, cand aceasta lume virtuala ne convinge indubitabil ca are sens aducem aceasta viata secreta in cotidian, fiecare cum putem si daca putem: scriem o carte, facem un blog, ne jucam in timpul liber sau inventam un spatiu unde sa fim impreuna cu cei pe care ii iubim cu adevarat. Facem ceva care sa fie mai aproape de ceea ce e numit "misiunea" noastra.
Dar daca am hotara ca de ACUM sa fim autentici? "Paaaaiiii, stai asa ca am un job, am niste credite, am o familie, am un sef de partid, am niste vecini, sunt incastrat intr-un sistem, sunt prins intr-o lume (si ce va zice lumea?!?). Nu, nu pot fi in realitate asa cum sunt." V-am auzit aceste ganduri. Suntem telepatici :).
Stiu ca ati decis sa pastram intr-o virtualitate accesibila numai fiintei noastre interioare aceasta autenticitate. Si sa o aducem in realitate numai ca o adiere cu miros de levantica..... Dar parca pierdem ceva, nu credeti?