marți, 2 octombrie 2012

Sa lasam si pentru pasarile cerului

Era expresia unuia dintre bunici cand culegeam toamna strugurii. Niciodata nu-i lua pe toti. Mai lasa cativa ciorchini din cei frumosi, plini. "Pentru pasarile cerului", spunea. Dar realizez ca era pentru sufletele noastre. Pentru ca dupa saptamani, luni intregi cand la fiecare privire imi linisteam sufletul cu imaginea fructelor care deveneau din ce in ce mai mari, mai dulci, mai rosii in cateva ore raman in urma numai crengi goale. Parca o noua nenorocire biblica a trecut peste Egipt si lacustele nu au mai lasat nimic in urma.
Roadele ramase in urma declanseaza o mobilizare interioara destul de puternica pentru a constientiza  aceasta goliciune de dupa cules ca fiind o promisiune infinita: "doar soare sa fie, lumina - atat ne trebuie si venim iar cu toate fortele sa creem fructele care sa va sature."
Toamna asta ma simt si eu ca un ogor cules de recolta. E necesara aceasta pauza de rodire? Cred ca da, daca exista in mod natural si merii nu incep imediat sa infloreasca in locul unde rupi marul copt. E necesar sa adorm sevele pentru ceva timp si sa iubesc numai potential, ca o promisiune infinita: "doar lumina - atat imi trebuie ca sa ma indragostesc iar si sa fac spice tinere mustind de bine".

2 comentarii:

  1. iar cautam un raspuns in timp ce ma framanta tocmai aceasta stare de neliniste, impiedicandu-ma singura sa iau o pauza. ce frumos ai scris, ce alinare!

    RăspundețiȘtergere
  2. :) lumina sa avem. stim noi cum sa facem sa inflorim.
    te imbratisez cu drag

    RăspundețiȘtergere