Lumea nu e perfecta, dar macar e reala

Stiu - din experienta - ca putem trai ca intr-un desen animat.
Genul in care plantele o pot lua la fuga sarind din pamant si gonind cu radacinile transformate in picioruse. Genul in care personajele se opresc din ce fac si se apuca sa cante acompaniate de niste acorduri venite de niciunde. Genul in care obiectele prind viata si devin, pline de intelepciune, sfatuitori si protectori. Da, in desenele animate exista nenumarate metode de a deveni totul perfect. O perfectiune care aduce momente de exaltare.
Am trait astfel de momente. Si probabil, asa cum ma cunosc, voi mai trai. Momente desenate, fara substanta, miscate numai de iluzia optica data de imposibilitatea fizica de a percepe mai mult de nustiucate cadre pe secunda.
Astazi insa am avut un fel de stare de prezenta din care am putut sa parasesc desenul animat si sa revin direct in strada. Am perceput realitatea atat de puternic - ca pe un fel de revelatie sau chiar mai mult, un fel de "pune mana si vezi ca este". Nu, contururile nu mai sunt fluide, lucrurile si oamenii nu mai au aceeasi gratie, ce e in jurul meu zgaraie, frige, inteapa, taie, lucrurile se strica si se rup, pamantul e tare si te invineteste cand cazi. Dar cu atat mai minunate sunt toate cate stralucesc, ma mangaie, ma incurajeaza, ma fac fericita.
Da, lumea nu e perfecta. Dar e reala. Iar realitatea e frumoasa si vie.
Cred in continuare cu tarie ca suntem creatorii vietii noastre si ca ne-o putem face frumoasa. Dar aleg sa fac asta profitand cu recunostinta de ceea ce ne ofera realitatea din jurul nostru si nu prin infrumusetarea ei din pix.