"Ce? Plangi fara sa fii batuta" - replica din piata

Un tata i-o spunea azi unei fetite de vreo 8 ani care il ajuta sa stranga taraba, in Piata Sudului. Si i-a spus-o cu multa liniste, ca de alinare: "Ce? Plangi fara sa fii batuta?"
Totusi copilul plangea deci se pare ca mai exista si altfel de plans: plans fara bataie si de la care ar fi fost cazul sa se abtina....

Apoi citesc la Irvin Yalom un citat din Schopenhauer: " Nu avem de ales, suntem condamnati la viata si, ca atare, trebuie sa incercam sa traim cu cat mai putina durere posibil." M-a uimit maxim ca omul din piata, care probabil ca se lasase demult de carte, avea aceleasi ganduri cu acest erudit ganditor - care avand o modesta mostenire lasata de tatal lui nu a avut nevoie sa munceasca nimic in viata: a studiat filosofia si a scris propriile ganduri (de pe urma carora nu castiga nimic, fiind ignorat total pana aproape de sfarsitul vietii). Schopenhauer ca si varianta lui din piata, credea ca fericirea este absenta suferintei "si a pretuit maxima lui Aristotel: Cel prudent aspira nu la placere, ci la lipsa durerii." (Irvin Yalom Solutia Schopenhauer - editura Vellant, 2010)
Nu pot sa inchei fara a va scrie un citat din Parerga si paralipomena, scrisa de Schopenhauer (si reprodus tot de Irvin Yalom) care m-a inmuiat foarte:
"Modalitatea corecta de adresare intre doi oameni ar trebui sa fie, in loc de Domnule..., Colegul meu de suferinta. Oricat de straniu ar putea parea, este in concordanta cu faptele, il pune pe celalalt intr-o lumina corecta si ne aminteste de aceste lucruri cat se poate de necesare - toleranta, rabdarea, ingaduinta si iubirea - de care toti avem nevoie si pe care, prin urmare, toti le datoram celorlalti."

Poezie scurta

Wherever you stand,

be the soul of that place.

Rumi

Ma retrag din viata competitionala

Gandim deseori in termeni de infrangere - victorie. Din fericire mi-am dat seama ca viata este despre altceva.  Asa ca astazi parasesc competitia. Nu infranta, nu invingatoare doar VIE. Si pentru asta sunt recunoscatoare: pentru timpul pe care il pot petrece traind pur si simplu; Pur si Simplu.
Am avut aceasta revelatie din cauza reprezentarii Invierii ca pe o victorie, o victorie a lui Iisus asupra mortii, asupra romanilor care l-au umilit, asupra poporului care l-a condamnat. Si mi-am dat seama de imensa greseala acestei perspective. Nu o victorie cauta Iisus. Daca ar fi intentionat asta ar fi avut nenumarate mijloace sa-i spulbere pe toti. Misiunea Lui a fost sa traiasca omeneste, sa traiasca pur si simplu aceasta viata pe care o traim toti. Nici o umilire voluntara si o patimire asumata nu a cautat. Chiar a incercat sa scape de ea prin rugaciune. Iar cat a trait ce a facut? Si-a afirmat Adevarul Lui, i-a invatat pe cei care L-au ascultat despre Lume - asa cum o vedea El, i-a ajutat pe cei care i-au cerut ajutorul (si mai ales care se ajutau singuri - "credinta ta te-a vindecat") si a iubit si s-a lasat iubit. Iar ceea ce a avut a dat mai departe, atunci cand a fost sa plece.
Iti multumesc Doamne Iisuse Hristoase pentru invatatura Ta si pentru modelul Tau. Te iubesc!

Jacques Prevert - Aceasta dragoste

O poveste.........

http://webcultura.ro/la-revedere-pentru-totdeauna/

Din pacate nu pot sa comentez. Nici macar despre soarta. Nici macar despre arta. Nici macar despre ideea de contopire. Nici despre despartire si nici despre revedere. Pot doar sa constat ca 1987 a fost un an prost pentru rabdare.

Muzeul Taranului Roman

Un loc unde m-am simtit ca intr-o experienta spirituala. Are ceva... nu stiu ce....ceva de biserica, ceva de casa, ceva de interior si ceva din legatura (care exista in fiecare din noi) cu Universul, ca lume magica.

Din inscriptiile de pe pereti - care m-au impresionat foarte mult, transcriu doua (as fi dorit sa tin minte mai multe):
Scoala
"La tara au existat doua scoli: scoala veche in care oamenii au invatat de la alti oameni, de la pasari, de la plante, de la animale, de la stele, de la soare, de la ploi, de la pamant si scoala noua in care oamenii au invatat din carti. Scoala noua are abia 200 de ani..."

Masa
"Cruce-n masa, cruce-n casa, cruce-n toate patru cornurile din casa, Dumnezeu cu noi la masa"

FAC O CRUCE MARE PESTE VOI TOTI SI VA UREZ SI EU:

DUMNEZEU CU NOI LA MASA, IN CASA, IN VIATA NOASTRA.

FITI BINECUVANTATI!

LUMINA :)

Poveste cu fluturi

       

             Noua identitate colorata schimbase lumea. Faptul ca oamenii isi puteau vedea acum sufletul (sau poate numai o parte din el - inflorescenta) ca o aura colorata care se manifesta la cativa milimetri de piele, in jurul corpului fusese de-ajuns ca sa schimbe totul. Adevarul si minciuna isi pierdusera complet semnificatia pentru ca nu mai avea rost sa ascunzi un lucru evident: eu-rile erau acum la vedere, in toata splendoarea lor. Scopurile - inainte motoarele mersului inainte al lumii - devenisera exact ca niste frunze vestede: doar o relicva a ceea ce erau candva. Intentia luase locul scopului ca mod de viata. Iar intentia era la vedere, culoarea aurei personale schimbandu-se la fiecare briza de intentie.

            Toti convenisera ca legile, salile de judecata si reglementarile de tot felul erau ridicole acum cand transparenta era caracteristica fiecarei persoane.

           Relatiile erau cel mai mult schimbate. Intrebarea: "ce simt" sau "ce simti" devenise inutila, emotiile fiind acum la fel de usor de descifrat ca si culoarea ochilor. Cuvintele care asigurau inainte comunicarea sentimentelor ajunsesera sa fie atat de putin folosite incat numai prin telefon mai era de auzit "te iubesc". Fata in fata era atat de minunat colorata fiecare fiinta care iubea incat cuplurile care traiau in iubirea impartasita erau admirate ca operele de arta pe vremuri.

          Spatiul virtual isi pierduse atractia. Minunata frumusete a prezentei atragea tot mai mult oamenii, unii aproape de altii. 

          Si cand te gandesti ca totul incepuse cu o invazie de fluturi galbeni care ocupasera peste noapte toate strazile si toate firele insirate prin orase, toate fatadele si acoperisurile, lasand sa cada peste oameni un praf fin la fiecare bataie din aripile lor fragile. Asa se presupunea: ca acest praf depus peste noi dezvaluise invelisul nostru sufletesc. A fost apoi meritul umanitatii ca a acceptat sa-l permanetizeze si a invatat sa-l dezvaluie ca identitate de fiecare clipa.