Importurile italiene pe vremea lui Pinocchio

Am achizitionat de la suedezii de la IKEA o chestie pe care mi-o doream de mult: un blat de lemn maaare, maaare cat sa poti sa intinzi o foaie de placinta mai de Doamne-ajuta pe el, fara sa te simti inghesuita.
In primele lui zile la mine in bucatarie a fost foarte cuminte, aproape normal (probabil ca e timid...). Dupa aceste cateva zile insa se pare ca a prins curaj si s-a curbat in cateva ore atat de mult de la mijloc ca puteam sa bag lejer sarea dedesubt (unde a si ajuns de am cautat-o chiauna cateva minute in sir). Nu se mai putea folosi asa ca l-am pus la pastrare pe caruciorul de dedesubt, lovita crunt a dezamagire in asteptarile mele de fan-blat-de-lemn.
In cateva zile am observat surprinsa dar cu bucurie ca si-a revenit. "Ah, m-am gandit, nu ma lasa suedezii la greu" (urma o petrecere in familie si aveam nevoie de tot armamentul din dotare ca sa gatesc uluitor de bine).
Vine peste cateva zile ocazia sa-l folosesc si cand sa-l promovez deasupra observ cu stupoare ca se curbase exact invers. Si continua sa se curbeze... In cateva ore devenise o frumoasa barcuta.
"Ma, da' jucaus esti", ii soptesc cu drag si ii fac cu ochiul.
Si ma pocneste in moalele capului ideea: Daca e din lemn de Pinocchio?
Stiti vreun Geppeto care sa-si doreasca inca un baietel? Dati-mi numarului lui de mobil ca am eu materia prima. De Zana trebuie sa se descurce singur....

Certificatul de nastere

http://www.facebook.com/?ref=tn_tnmn#!/pages/Provence-Mon-Amour/298011073568174

Prin "intamplari" multiple in cascada am ajuns sa vad certificatul de nastere al unei tinere dintr-un centru de plasament. Incercam impreuna sa vedem ziua de maine intr-un plan frumos despre un viitor independent. Pentru un copil asistat pana la varsta de 23 de ani intr-un mediu cazon va asigur ca este greu si ca are nevoie de al treilea umar ca sa simta ca se misca lucrurile.

Deci vad certificatul  - de fapt o copie, nici nu se stie daca originlul mai exista si pe unde. Si incep sa copiez datele necesare inscrierii la un curs de bone - meseria dorita de tanara. Si scriu CNP, si scriu numele si scriu data nasterii si scriu locul nasterii si ma pierd ca intr-un spatiu vid, ca intr-o cadere de la inaltime in fata a doua spatii goale, necompletate: fiica lui .................... si a................... Si am avut imediat in senzatia de cadere o intelegere a ceea ce inseamna pentru noi, cei care avem parinti, faptul ca suntem fiica/fiul tatalui si mamei noastre. Doar sa le spui numele (Vasile si Aurelia) si se deschide un intreg univers de amintiri, de locuri, de locuinte, de bunici, siruri de matusi, de unchi, armate de verisori, sunete de colinde, mese de familie, zeci de nunti si botezuri cu alaiuri si milioane de poze.

Dar in cazul a doua spatii goale ce ar putea sa se mai deschida? Nimic. Un nimic dureros si daca nu am stiut vreodata ce inseamna cu adevarat singuratatea (fiind rasfata de Dumnezeu si cu o sora) atunci, cu umarul lipit de al titularei de certificat de nastere, am simtit-o pe de-a-ntregul: adevarata singuratate.

Apoi mi s-a mai lamurit o nedumerire pe care o colectasem in pocesul asta de adunare de acte: de ce pe actele copiilor din centrul de plasament sunt trecute alte nume decat cele cu care se recomanda fiecare. Si cred ca fiecare stim de fapt cum ne cheama, o stim in mod intim in interiorul nostru, inca de la nastere ca o amintire. Avem insa langa noi armate de oameni care ne striga de foarte mici altfel si atunci ne obisnuim sa ne zicem asa cum ne striga ei. Dar in interiorul nostru stim cu siguranta ca ne cheama altfel. Copiii din centru nu au avut mame si tati personali care sa le spuna de zeci de ori pe zi ca te cheama cutare si atunci si-au spus ei asa cum au stiut din start.

Deci asa si cu mamele si tatii astia - au si ei niste limite pentru ca sunt oameni si ei dar ne daruiesc Universuri in care sa ne construim identitatea. Multumesc mama si multumesc tata.
Iar cei care ati optat sa fiti mame si tati personali si va treceti numele in acele spatii goale asta ati daruit acelor copii norocosi: Universuri. Felicitari si sa fiti binecuvantati!

O amintire care m-a facut sa vad mai limpede

Am citit desigur unele lucruri (multe zic eu, dar totul este relativ) despre atitudine si cum ne influenteaza aceasta. Si cred - pentru ca am experimentat - ca este adevarat: atitudinea este instrumentul prin care ne creem realitatea. O parte a liberului arbitru pe care - zic si eu ca sa ma laud - am identificat-o corect.
Dar m-am intrebat mereu ce anume ne duce la o anumita atitudine. Si nu ma refer la partea din creier care se activeaza, la mecanisme chimice determinate de neurotransmitatori sau alte din astea pe care le trec deja la efecte. Ci mai profund: la ce este inainte de efect. Ce activeaza partea din creier si ce determina secretia neurotransmitatorilor. Care este practic stimulul initial. Care este cauza?
Astazi constientizez ca una dintre cauze este o imagine, un fel de poveste, pe care am construit-o despre "cine sunt". Aceasta poveste incepe cam asa: "Eu sunt aia/ala care....". Odata ce am construit-o, ne simtim obligati sa ne purtam, sa simtim in coerenta cu ea. Aceasta poveste devine insasi identitatea noastra si nu ne putem desparti de ea pentru ca avem impresia ca ne pierdem pe noi insine. Despartirea de poveste o resimtim ca pe o moarte. Ori una dintre cele mai mari frici ale noastre este frica de moarte...
Ei bine, a trai ca un personaj in povestea inventata de noi nu ne aduce fericirea pentru ca nu exista autenticitate. Doar interpretam un personaj, nu suntem noi insine. Eu am fost fericita numai atunci cand am fost eu insumi.
Traind in poveste simti tot timpul ca lipseste ceva. Si poti sa dai vina pe bani, pe sanatate, pe parteneri, pe parinti pentru aceste lipsuri. Asa ca te vei stradui sa le completezi dupa cum te pricepi. Evident ca orice stradanie este inutila. Iti va aduce ceea ce doresti dar nu si fericirea de a te avea pe tine insuti si de a trai autentic.
Eu sunt (ATENTIE la toate frazele care incep cu "eu sunt") foarte buna la inventat povesti. Asa ca am cateva tot timpul in derulare. Insa le constientizez si ma amuza - cel putin in final, ca ma mai si darama pe parcurs.

Si acum amintirea care mi-a adus aceasta clarificare:
Se intampla in 1991, vara. Stiu asa bine data pentru ca era ziua casatoriei cuiva apropiat. Am ajuns la nunta respectiva dupa ce am facut o pana (o explozie spectaculoasa care ne cam speriase) asa ca trebuia dusa roata la vulcanizat. Conducea mama pe vremea aia. Si cei doi gineri ai ei se ofera sa se ocupe. Iata-i venind de la vulcanizare. Intrarea in curte se facea pe o alee ingusta asa ca au intrat pe rand.
Primul intra cu o figura senina si spune: "Gata am rezolvat. Intr-o ora ma duc sa o iau. A costat ceva mai mult pentru ca a fost mai mult de reparat dar nu e nicio problema."(Mama zambea relaxata.)
Al doilea intra incruntat si spune: "Practic e imposibil sa mai faca ceva cu roata aia. A fost o explozie a dracului de urata. Bine ca nu ne-am facut toti praf. Cred ca nu scapam fara sa cumparam alta. Au zis ca incearca sa faca ceva, dar prevad ca nu vor reusi. Oricum abia intr-o ora voi stii ceva sigur asa ca nu se vor incadra in timp ca sa ne deplasam cu ea la restaurant deci suntem in pom."(Mama era speriata.)

Se poate iesi din colivie

Cum? O prietena are un raspuns:

http://us2.campaign-archive2.com/?u=d03dc7d7db45cc1ca5eaae384&id=fa04e25d7a&e=61c579ad10

Lectura utila

Pentru ca sunt dintre cei a caror viata este un turneu permanent de rodeo emotional si pentru ca am aspiratia de a ramane in sa cu orice pret mi-a fost foarte utila lectura aceasta: Cum sa ne stapanim emotiile. Multumesc Doamne!

http://www.minunemica.eu/cum-sa-ne-stapanim-emotiile/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+Minunemica+%28MinuneMica%29

Sper sa gasesc si cartea: http://www.elenafrancisc.ro/ro/produse/detalii/23-Psyche-MEDITATIE-SI-PSIHOLOGIE

Puterea de abstractizare

Observ ca avem un fel ciudat sau mai bine zis, prostesc de a ne imparti iubirea catre lucruri abstracte. Adica unele care exista numai in mintea noastra si numai pentru ca le-am dat un nume. Ma refer la tara, oras, familie, neam, comunitate.
Pur si simplu cand spunem aceste lucruri precedate de "iubesc" avem imediat senzatia data de sentimentul de iubire. Ori aceste lucruri nu exista. Doar le-am dat un nume, le-am desenat pe niste harti cu niste linii abstracte sau am semnat niste hartii care ne spun despre ele.
In schimb, oamenii care le compun sunt foarte reali. Totusi nu avem acelasi sentiment automat de iubire cand spunem "iubesc romanii"sau "iubesc pe cutare din familie" (mai ales daca am si un proces de succesiune pe rol), sau "iubesc pe vecinu' de bloc" cu care am de impartit niste amintiri mai mult sau mai putin vii ale unor chefuri (ale lui) trecute.
Cand ma duc cu gandul catre lucruri reale - oamenii care formeaza comunitatile respective - imi pierd abilitatea de a iubi. Pai nu e prostesc sa iubesc ba mai mult sa ma si sacrific (apropo de razboaie) pentru binele unei chestii abstracte (repet: care nu exista!!!!) si sa nu fiu in stare sa ajut un om real?
Probabil ca uit ca o comunitate fericita este formata din oameni fericiti.....

Libertatea in iubire

Motto:
"A fi cu totul iubitor inseamna a fi pe deplin liber. Si a permite altora sa fie pe deplin liberi.

A fi cu totul liber inseamna a fi cu totul bucuros si vesel, deoarece libertatea totala creeaza loc pentru fiecare experienta de bucurie. Libertatea este natura de baza a lui Dumnezeu. Ea este, de asemenea, natura de baza a Sufletului omenesc."
Prietenie cu Dumnezeu - un dialog neobisnuit, Neale Donald Walsch

Cateodata visez un fel de rege al viselor, in care ma teleportez in tine si ma bucur la nivel celular de anularea oricarui grad de libertate. Un fel de contopire voluntara prin solubilitate. Nici macar simbioza nu se mai numeste. Nici intimitate nu se mai numeste. Nici identificare nu se mai numeste. Ci un fel de a fi "tu" pastrandu-mi puterea de constientizare ca sa si inteleg ce se intampla. E ca finalul povestii cu Mica Sirena cand din iubire se transforma in spuma marii, se evapora si ajunge picaturi de apa intr-un nor. Mereu m-am gandit ca iubirea va face dreptate si va ajunge sa fie apa in compozitia celulara a printului.

Acest megavis ar fi bine sa-mi ramana un vis istoric (o parte din istoria vietii mele de mica sirena, indragostita de barbatul complet altfel - care ar putea sa supravietuiasca in lumea mea numai 2 minute).

Astazi sa fiu in stare sa-mi pastrez libertatea deplina si sa le-o validez, prin comportamentul meu si pe a acelora pe care ii iubesc. Pare un alt basm, unul cu Zana Intelepciunii, dar poate fi realitate pentru ca simt cu toata fiinta mea ca sunt cu totul iubitoare.