Observ ca avem un fel ciudat sau mai bine zis, prostesc de a ne imparti iubirea catre lucruri abstracte. Adica unele care exista numai in mintea noastra si numai pentru ca le-am dat un nume. Ma refer la tara, oras, familie, neam, comunitate.
Pur si simplu cand spunem aceste lucruri precedate de "iubesc" avem imediat senzatia data de sentimentul de iubire. Ori aceste lucruri nu exista. Doar le-am dat un nume, le-am desenat pe niste harti cu niste linii abstracte sau am semnat niste hartii care ne spun despre ele.
In schimb, oamenii care le compun sunt foarte reali. Totusi nu avem acelasi sentiment automat de iubire cand spunem "iubesc romanii"sau "iubesc pe cutare din familie" (mai ales daca am si un proces de succesiune pe rol), sau "iubesc pe vecinu' de bloc" cu care am de impartit niste amintiri mai mult sau mai putin vii ale unor chefuri (ale lui) trecute.
Cand ma duc cu gandul catre lucruri reale - oamenii care formeaza comunitatile respective - imi pierd abilitatea de a iubi. Pai nu e prostesc sa iubesc ba mai mult sa ma si sacrific (apropo de razboaie) pentru binele unei chestii abstracte (repet: care nu exista!!!!) si sa nu fiu in stare sa ajut un om real?
Probabil ca uit ca o comunitate fericita este formata din oameni fericiti.....
Ideea cu iubitul tarii este ca-ti iubesti partea aia din genele tale care te fac sa fii tu urmasul stramosilor si partea care pleaca spre urmasi. Pe cale de consecinta ma bat ca sa pot transmite de la strabuni la stranepoti.
RăspundețiȘtergereMircea
A iubi abstractul,nu e prostesc, e doar...omenesc, e real,si poate ca vine din prea marea capacitate de a iubi pe care ne-a fost dat s-o purtam in noi.Numai ca nu am constientizat inca foarte bine catre ce trebuie canalizata aceasta resursa a sufltelor noastre.Dar invatam in fiecare zi cate putin,nu-i asa? Si incepem cu noi insine,apoi cu cei de langa noi, si tot asa pana la stranepoti.
RăspundețiȘtergereCu drag,
Elena