Certificatul de nastere

http://www.facebook.com/?ref=tn_tnmn#!/pages/Provence-Mon-Amour/298011073568174

Prin "intamplari" multiple in cascada am ajuns sa vad certificatul de nastere al unei tinere dintr-un centru de plasament. Incercam impreuna sa vedem ziua de maine intr-un plan frumos despre un viitor independent. Pentru un copil asistat pana la varsta de 23 de ani intr-un mediu cazon va asigur ca este greu si ca are nevoie de al treilea umar ca sa simta ca se misca lucrurile.

Deci vad certificatul  - de fapt o copie, nici nu se stie daca originlul mai exista si pe unde. Si incep sa copiez datele necesare inscrierii la un curs de bone - meseria dorita de tanara. Si scriu CNP, si scriu numele si scriu data nasterii si scriu locul nasterii si ma pierd ca intr-un spatiu vid, ca intr-o cadere de la inaltime in fata a doua spatii goale, necompletate: fiica lui .................... si a................... Si am avut imediat in senzatia de cadere o intelegere a ceea ce inseamna pentru noi, cei care avem parinti, faptul ca suntem fiica/fiul tatalui si mamei noastre. Doar sa le spui numele (Vasile si Aurelia) si se deschide un intreg univers de amintiri, de locuri, de locuinte, de bunici, siruri de matusi, de unchi, armate de verisori, sunete de colinde, mese de familie, zeci de nunti si botezuri cu alaiuri si milioane de poze.

Dar in cazul a doua spatii goale ce ar putea sa se mai deschida? Nimic. Un nimic dureros si daca nu am stiut vreodata ce inseamna cu adevarat singuratatea (fiind rasfata de Dumnezeu si cu o sora) atunci, cu umarul lipit de al titularei de certificat de nastere, am simtit-o pe de-a-ntregul: adevarata singuratate.

Apoi mi s-a mai lamurit o nedumerire pe care o colectasem in pocesul asta de adunare de acte: de ce pe actele copiilor din centrul de plasament sunt trecute alte nume decat cele cu care se recomanda fiecare. Si cred ca fiecare stim de fapt cum ne cheama, o stim in mod intim in interiorul nostru, inca de la nastere ca o amintire. Avem insa langa noi armate de oameni care ne striga de foarte mici altfel si atunci ne obisnuim sa ne zicem asa cum ne striga ei. Dar in interiorul nostru stim cu siguranta ca ne cheama altfel. Copiii din centru nu au avut mame si tati personali care sa le spuna de zeci de ori pe zi ca te cheama cutare si atunci si-au spus ei asa cum au stiut din start.

Deci asa si cu mamele si tatii astia - au si ei niste limite pentru ca sunt oameni si ei dar ne daruiesc Universuri in care sa ne construim identitatea. Multumesc mama si multumesc tata.
Iar cei care ati optat sa fiti mame si tati personali si va treceti numele in acele spatii goale asta ati daruit acelor copii norocosi: Universuri. Felicitari si sa fiti binecuvantati!