Comportamentul social pozitiv

De ce scriu despre asta? Pentru ca mi-a ajuns cat am suferit din cauza acestui concept: comportament social pozitiv.
Cum poate un concept (de altfel foarte flexibil in zilele noastre comparativ cu alte timpuri) sa produca suferinta? Prin angajamentul pe care ti l-ai luat (inconstient?!) ca vei respecta ceea ce spune conceput respectiv si - din simplul motiv ca prin natura ta esti construit altfel, nu reusesti sa-l respecti.
Si de ce mai scriu despre asta? Pentru ca nu cred in pastrarea cu orice pret a aparentelor. Cred in adevar si autenticitate. Si afirm cu curaj aceste credinte. (ce curajoasa m-am facut, gandesc eu modesta).
Deci conform normelor acestui concept sunt nesimtita. Dar tot conform normelor acestui concept Anna Karenina n-a avut de ales decat moartea.
Eu aleg cu nesimtire viata.

De ce sunt nesimtita?
Pentru ca nu ma induiosez la exprimarea cu dragalasenie a bunatatii fata de copilasi, catelusi, pisicute. Ci la exprimarea bunatatii fata de cine iti vine - mai ales fata de tine insuti. Copiii prefer sa-i tratez ca pe niste oameni egali cu mine - dar care au nevoie inca de asistenta (si eu am nevoie inca de asistenta in unele actiuni). Catelusii si pisicutele prefer sa le tratez ca pe niste animale - asa si sunt!

Nu ma induiosez nici la vederea unui cuplu de miri facand poze in parc si nici cand taie torturi de 10 etaje. Ci la exprimarea dragostei stangaci, asa cum o simti, chiar daca e nepotrivita, imposibila, de neimplinit. Si mai ales a dragostei fata de tine insuti. Mirii prefer sa-i privesc ca pe niste parteneri care isi iau un angajament care nu are nimic de a face cu dragostea (care poate sa lipseasca sau nu). Faptul ca fac aceasta promisune in fata a sute de martori e numai pentru a intari social angajamentul respectiv. Daca ii cunosc si stiu ca sunt prieteni ma bucur pentru ei. Daca nu - ma bucur doar de petrecere.

Nu ma induiosez nici cand primaria are grija de oras, parlametul de tara si parlamentul european de continent. Ci la exprimarea grijii fata de lucruri si fiinte pe care le iubesti. Si mai ales fata de tine insuti. Prefer sa ofer protectie si grija atunci cand mi se cere si atat cat mi se cere, cu toata dragostea. Iar in rest sa las oamenii in pace. Oricum am destula treaba ca sa am grija de mine.

Nu ma induiosez nici in fata unui destin nefericit al unui om. Ci in fata succesului aceluia care a reusit sa-si transceada acest destin. Destinul nefericit e un cumul de intamplari pe care le incasezi (si de care nu scapa nimeni, ca asa e viata asta). Actiunea de a trai este tocmai crearea unei atitudini in fata acestor intamplari care sa-ti permita sa existi asa cum esti, intr-o lume asa cum e. Si creatia asta ma induioseaza foarte tare. Mai ales ca ea contine mult din noi insine.

Nu ma induiosez nici in fata respectarii cu strictete a unor indatoriri de care te plangi apoi continuu. Ci in fata asumarii responsabilitatii fata de implicarea constienta in unele proiecte care presupun indatoriri (nu "m-am trezit implicata in....si acum ce sa fac, trebuie sa o duc pana la capat. of, of, of"). Asta zic eu ca e maturitatea. Si maturitatea ma induioseaza tare pentru ca presupune sa fim in contact cu noi insine.

Nu ma induiosez nici la respectarea cu strictete a unor reguli etice, prin sacrificarea unor lucruri si trairi autentice (oricum cu cat le sacrifici mai mult, cu atat devin mai puternice). Ma induioseaza insa ca le contientizez, dupa care le accept sau le tratez. Si pe cele pe care le accept, le traiesc pana la capat dupa ce imi bag .... in ea de etica.

Ei, dupa cum vedeti, din punct de vedere social am un comportament nesimtit de relaxat. Si imi place!