Timpul ne creste copiii

Printr-o intamplare frumoasa ne-am regasit cu toti copiii in jurul nostru duminica dimineata. Nu zic, e si bucataria mica dar parca dadusera o fuga pana in Tara Minunilor si Alice le servise la ceai si bucatele de ciuperca, din partea care te creste.
Cand a trecut timpul? Nu stiu... dar parca ieri ma uitam cu grija pe podea sa nu calc peste vreo mogaldeata care se deplasa fulgerator in patru labe iar acum ma uit la una cu capul pe spate, la alta ochi in ochi si la ultima doar cu capul putin inclinat intr-o parte.
Iar cand dupa trei ore de mers nu mai incapeau pe bancheta din spate (face si Loganul fata cum poate la efectele ciupercii) le-a apucat din senin cantatul de colinde si noi nici nu am respirat de la km 65 pe A1 pana la intrarea in Bucuresti de frica sa nu rupem vraja care ne cuprinsese. Nu isi mai aminteau toate cuvintele, se intorceau si mai reluau cate o strofa dar era atata liniste si armonie ca am ajuns sa cred ca am fost copil cuminte si anul asta si ma infrupt cu voluptate dintr-un cadou dulce lasat de Mos Nicolae in gheata.