Importurile italiene pe vremea lui Pinocchio

Am achizitionat de la suedezii de la IKEA o chestie pe care mi-o doream de mult: un blat de lemn maaare, maaare cat sa poti sa intinzi o foaie de placinta mai de Doamne-ajuta pe el, fara sa te simti inghesuita.
In primele lui zile la mine in bucatarie a fost foarte cuminte, aproape normal (probabil ca e timid...). Dupa aceste cateva zile insa se pare ca a prins curaj si s-a curbat in cateva ore atat de mult de la mijloc ca puteam sa bag lejer sarea dedesubt (unde a si ajuns de am cautat-o chiauna cateva minute in sir). Nu se mai putea folosi asa ca l-am pus la pastrare pe caruciorul de dedesubt, lovita crunt a dezamagire in asteptarile mele de fan-blat-de-lemn.
In cateva zile am observat surprinsa dar cu bucurie ca si-a revenit. "Ah, m-am gandit, nu ma lasa suedezii la greu" (urma o petrecere in familie si aveam nevoie de tot armamentul din dotare ca sa gatesc uluitor de bine).
Vine peste cateva zile ocazia sa-l folosesc si cand sa-l promovez deasupra observ cu stupoare ca se curbase exact invers. Si continua sa se curbeze... In cateva ore devenise o frumoasa barcuta.
"Ma, da' jucaus esti", ii soptesc cu drag si ii fac cu ochiul.
Si ma pocneste in moalele capului ideea: Daca e din lemn de Pinocchio?
Stiti vreun Geppeto care sa-si doreasca inca un baietel? Dati-mi numarului lui de mobil ca am eu materia prima. De Zana trebuie sa se descurce singur....

Certificatul de nastere

http://www.facebook.com/?ref=tn_tnmn#!/pages/Provence-Mon-Amour/298011073568174

Prin "intamplari" multiple in cascada am ajuns sa vad certificatul de nastere al unei tinere dintr-un centru de plasament. Incercam impreuna sa vedem ziua de maine intr-un plan frumos despre un viitor independent. Pentru un copil asistat pana la varsta de 23 de ani intr-un mediu cazon va asigur ca este greu si ca are nevoie de al treilea umar ca sa simta ca se misca lucrurile.

Deci vad certificatul  - de fapt o copie, nici nu se stie daca originlul mai exista si pe unde. Si incep sa copiez datele necesare inscrierii la un curs de bone - meseria dorita de tanara. Si scriu CNP, si scriu numele si scriu data nasterii si scriu locul nasterii si ma pierd ca intr-un spatiu vid, ca intr-o cadere de la inaltime in fata a doua spatii goale, necompletate: fiica lui .................... si a................... Si am avut imediat in senzatia de cadere o intelegere a ceea ce inseamna pentru noi, cei care avem parinti, faptul ca suntem fiica/fiul tatalui si mamei noastre. Doar sa le spui numele (Vasile si Aurelia) si se deschide un intreg univers de amintiri, de locuri, de locuinte, de bunici, siruri de matusi, de unchi, armate de verisori, sunete de colinde, mese de familie, zeci de nunti si botezuri cu alaiuri si milioane de poze.

Dar in cazul a doua spatii goale ce ar putea sa se mai deschida? Nimic. Un nimic dureros si daca nu am stiut vreodata ce inseamna cu adevarat singuratatea (fiind rasfata de Dumnezeu si cu o sora) atunci, cu umarul lipit de al titularei de certificat de nastere, am simtit-o pe de-a-ntregul: adevarata singuratate.

Apoi mi s-a mai lamurit o nedumerire pe care o colectasem in pocesul asta de adunare de acte: de ce pe actele copiilor din centrul de plasament sunt trecute alte nume decat cele cu care se recomanda fiecare. Si cred ca fiecare stim de fapt cum ne cheama, o stim in mod intim in interiorul nostru, inca de la nastere ca o amintire. Avem insa langa noi armate de oameni care ne striga de foarte mici altfel si atunci ne obisnuim sa ne zicem asa cum ne striga ei. Dar in interiorul nostru stim cu siguranta ca ne cheama altfel. Copiii din centru nu au avut mame si tati personali care sa le spuna de zeci de ori pe zi ca te cheama cutare si atunci si-au spus ei asa cum au stiut din start.

Deci asa si cu mamele si tatii astia - au si ei niste limite pentru ca sunt oameni si ei dar ne daruiesc Universuri in care sa ne construim identitatea. Multumesc mama si multumesc tata.
Iar cei care ati optat sa fiti mame si tati personali si va treceti numele in acele spatii goale asta ati daruit acelor copii norocosi: Universuri. Felicitari si sa fiti binecuvantati!

O amintire care m-a facut sa vad mai limpede

Am citit desigur unele lucruri (multe zic eu, dar totul este relativ) despre atitudine si cum ne influenteaza aceasta. Si cred - pentru ca am experimentat - ca este adevarat: atitudinea este instrumentul prin care ne creem realitatea. O parte a liberului arbitru pe care - zic si eu ca sa ma laud - am identificat-o corect.
Dar m-am intrebat mereu ce anume ne duce la o anumita atitudine. Si nu ma refer la partea din creier care se activeaza, la mecanisme chimice determinate de neurotransmitatori sau alte din astea pe care le trec deja la efecte. Ci mai profund: la ce este inainte de efect. Ce activeaza partea din creier si ce determina secretia neurotransmitatorilor. Care este practic stimulul initial. Care este cauza?
Astazi constientizez ca una dintre cauze este o imagine, un fel de poveste, pe care am construit-o despre "cine sunt". Aceasta poveste incepe cam asa: "Eu sunt aia/ala care....". Odata ce am construit-o, ne simtim obligati sa ne purtam, sa simtim in coerenta cu ea. Aceasta poveste devine insasi identitatea noastra si nu ne putem desparti de ea pentru ca avem impresia ca ne pierdem pe noi insine. Despartirea de poveste o resimtim ca pe o moarte. Ori una dintre cele mai mari frici ale noastre este frica de moarte...
Ei bine, a trai ca un personaj in povestea inventata de noi nu ne aduce fericirea pentru ca nu exista autenticitate. Doar interpretam un personaj, nu suntem noi insine. Eu am fost fericita numai atunci cand am fost eu insumi.
Traind in poveste simti tot timpul ca lipseste ceva. Si poti sa dai vina pe bani, pe sanatate, pe parteneri, pe parinti pentru aceste lipsuri. Asa ca te vei stradui sa le completezi dupa cum te pricepi. Evident ca orice stradanie este inutila. Iti va aduce ceea ce doresti dar nu si fericirea de a te avea pe tine insuti si de a trai autentic.
Eu sunt (ATENTIE la toate frazele care incep cu "eu sunt") foarte buna la inventat povesti. Asa ca am cateva tot timpul in derulare. Insa le constientizez si ma amuza - cel putin in final, ca ma mai si darama pe parcurs.

Si acum amintirea care mi-a adus aceasta clarificare:
Se intampla in 1991, vara. Stiu asa bine data pentru ca era ziua casatoriei cuiva apropiat. Am ajuns la nunta respectiva dupa ce am facut o pana (o explozie spectaculoasa care ne cam speriase) asa ca trebuia dusa roata la vulcanizat. Conducea mama pe vremea aia. Si cei doi gineri ai ei se ofera sa se ocupe. Iata-i venind de la vulcanizare. Intrarea in curte se facea pe o alee ingusta asa ca au intrat pe rand.
Primul intra cu o figura senina si spune: "Gata am rezolvat. Intr-o ora ma duc sa o iau. A costat ceva mai mult pentru ca a fost mai mult de reparat dar nu e nicio problema."(Mama zambea relaxata.)
Al doilea intra incruntat si spune: "Practic e imposibil sa mai faca ceva cu roata aia. A fost o explozie a dracului de urata. Bine ca nu ne-am facut toti praf. Cred ca nu scapam fara sa cumparam alta. Au zis ca incearca sa faca ceva, dar prevad ca nu vor reusi. Oricum abia intr-o ora voi stii ceva sigur asa ca nu se vor incadra in timp ca sa ne deplasam cu ea la restaurant deci suntem in pom."(Mama era speriata.)

Se poate iesi din colivie

Cum? O prietena are un raspuns:

http://us2.campaign-archive2.com/?u=d03dc7d7db45cc1ca5eaae384&id=fa04e25d7a&e=61c579ad10

Lectura utila

Pentru ca sunt dintre cei a caror viata este un turneu permanent de rodeo emotional si pentru ca am aspiratia de a ramane in sa cu orice pret mi-a fost foarte utila lectura aceasta: Cum sa ne stapanim emotiile. Multumesc Doamne!

http://www.minunemica.eu/cum-sa-ne-stapanim-emotiile/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+Minunemica+%28MinuneMica%29

Sper sa gasesc si cartea: http://www.elenafrancisc.ro/ro/produse/detalii/23-Psyche-MEDITATIE-SI-PSIHOLOGIE

Puterea de abstractizare

Observ ca avem un fel ciudat sau mai bine zis, prostesc de a ne imparti iubirea catre lucruri abstracte. Adica unele care exista numai in mintea noastra si numai pentru ca le-am dat un nume. Ma refer la tara, oras, familie, neam, comunitate.
Pur si simplu cand spunem aceste lucruri precedate de "iubesc" avem imediat senzatia data de sentimentul de iubire. Ori aceste lucruri nu exista. Doar le-am dat un nume, le-am desenat pe niste harti cu niste linii abstracte sau am semnat niste hartii care ne spun despre ele.
In schimb, oamenii care le compun sunt foarte reali. Totusi nu avem acelasi sentiment automat de iubire cand spunem "iubesc romanii"sau "iubesc pe cutare din familie" (mai ales daca am si un proces de succesiune pe rol), sau "iubesc pe vecinu' de bloc" cu care am de impartit niste amintiri mai mult sau mai putin vii ale unor chefuri (ale lui) trecute.
Cand ma duc cu gandul catre lucruri reale - oamenii care formeaza comunitatile respective - imi pierd abilitatea de a iubi. Pai nu e prostesc sa iubesc ba mai mult sa ma si sacrific (apropo de razboaie) pentru binele unei chestii abstracte (repet: care nu exista!!!!) si sa nu fiu in stare sa ajut un om real?
Probabil ca uit ca o comunitate fericita este formata din oameni fericiti.....

Libertatea in iubire

Motto:
"A fi cu totul iubitor inseamna a fi pe deplin liber. Si a permite altora sa fie pe deplin liberi.

A fi cu totul liber inseamna a fi cu totul bucuros si vesel, deoarece libertatea totala creeaza loc pentru fiecare experienta de bucurie. Libertatea este natura de baza a lui Dumnezeu. Ea este, de asemenea, natura de baza a Sufletului omenesc."
Prietenie cu Dumnezeu - un dialog neobisnuit, Neale Donald Walsch

Cateodata visez un fel de rege al viselor, in care ma teleportez in tine si ma bucur la nivel celular de anularea oricarui grad de libertate. Un fel de contopire voluntara prin solubilitate. Nici macar simbioza nu se mai numeste. Nici intimitate nu se mai numeste. Nici identificare nu se mai numeste. Ci un fel de a fi "tu" pastrandu-mi puterea de constientizare ca sa si inteleg ce se intampla. E ca finalul povestii cu Mica Sirena cand din iubire se transforma in spuma marii, se evapora si ajunge picaturi de apa intr-un nor. Mereu m-am gandit ca iubirea va face dreptate si va ajunge sa fie apa in compozitia celulara a printului.

Acest megavis ar fi bine sa-mi ramana un vis istoric (o parte din istoria vietii mele de mica sirena, indragostita de barbatul complet altfel - care ar putea sa supravietuiasca in lumea mea numai 2 minute).

Astazi sa fiu in stare sa-mi pastrez libertatea deplina si sa le-o validez, prin comportamentul meu si pe a acelora pe care ii iubesc. Pare un alt basm, unul cu Zana Intelepciunii, dar poate fi realitate pentru ca simt cu toata fiinta mea ca sunt cu totul iubitoare.

Din tehnologia despartirii

Daca aveti chef sa degustati o despartire tineti cont ca efectele sunt asa: o stare initiala de soc in care nu simti nimic- nici bun, nici rau decat un imens gol si o mare confuzie; urmata de o durere profunda si sfasietoare care nu trece cu nimic (oricat de tari ar fi drogurile) ci se stinge singura la un moment dat, dupa ce a scazut gradat catre un nivel suportabil (cam ca o migrena care devine durere de cap); urmata de o tristete care te insoteste toata viata si care nu poate fi exorcizata de nicio bucurie, oricat de mare ar fi ea. Tristetea asta a ajuns sa fie a mea si sa facem impreuna omul care sunt: un fel de fata amaruie.




Tatiana Stepa

Împarte, Doamne, cu mine durerea

Din lacrima care Te strigă
Şi dă-mi alinarea şi dă-mi mângâierea
Împarte cu mine durerea.

Împarte, Doamne, cu mine tăcerea
Ce noaptea se lasă pe ploape
Când somnul sau moartea sunt tot mai aproape
Împarte cu mine tăcerea.

Dă, Doamne, iarnă să mă adoarmă
Să mă îngroape cu tot cu toamnă
Să cadă albă peste destine
Să nu mai ştie nimeni de mine.

Împarte, Doamne, cu mine trădarea
cu care mă acoperiră
Şterge-mi din lacrimă chinul şi sarea
Împarte cu mine trădarea.

Împarte, Doamne, cu mine minciuna
Zvârlită pe singurătate
Şi linişte pune acum peste toate
Împarte cu mine minciuna.

Dă, Doamne, iarnă să mă adoarmă
Să mă îngroape cu tot cu toamnă
Să cadă albă peste destine
Să nu mai ştie nimeni de mine.

Împarte, Doamne, cu mine iubirea
Risipă ursită risipei
Şi lasă uitarea la marginea clipei
Împarte cu mine iubirea.

Împarte, Doamne, cu mine tristeţea
De-aţi pune pe umeri povara
Durerii, tăcerii, minciunii, trădării
Împarte cu mine tristeţea.

Dă, Doamne, iarnă să mă adoarmă
Să mă îngroape cu tot cu toamnă
Să cadă albă peste destine
Să nu mai ştie nimeni de mine.

Nichita Stanescu

Arbor invers



Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.

Mereu cu creierul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi,
dus în nori, în scânteile
celor neluminaţi.
Văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă...
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

Astazi este sarbatoare

Cum? Inca una? Dupa toate sarbatorile de iarna si chiar si dupa ziua lui Eminescu?
Da!!! Este. Este sarbatoarea vietii. Si sarbatoresc cu toate celelalte din jurul meu.
Nu vedeti ca e de ajuns sa zgariem putin in pamant si ni se umple mana de viata? Ca e de ajuns sa respiram si ni se umple corpul de viata? Ca e de ajuns sa privim un petic mic de cer, mic cat deschizatura dintre doua blocuri si ni se umple privirea de viata?
Viata colcaie in jurul nostru. Radiem viata prin porii pielii noastre. Si Universul este atat de mare incat sunt convinsa ca acum, chiar in acest moment, se naste pe inca o planeta viata.
Atata vreme cat pot sa simt asta sunt tanara!



Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost

şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!


(Mircea Dinescu - Sunt tanar, Doamna)

Adevarata noastra comoara

Astazi ma vad pe mine si pe voi ca pe niste exploratori, ca pe niste cautatori de comori.
Unii suntem mai norocosi si avem niste harti dupa care ne ghidam in cautarile noastre. Altii ori am pierdut harta ori abia am aflat ca exista o comoara si ne gandim cum sa facem sa ne gasim si harta.
In cautarile noastre punem la cale expeditii zilnice si incercam sa bifam diferite etape atunci cand le atingem. Cateodata gasim indicii si astea ne hranesc speranta ca suntem pe drumul cel bun.
Cateodata trecem prin incercari in care castigam sau pierdem "vieti".
Iar in alte etape gasim chestii care sunt sclipitoare si ne iau mintile cu stralucirea lor atat de tare ca avem impresia ca am gasit comoara. O punem la loc de cinste, o stergem mereu de praf, o aratam celor care ne viziteaza. Dupa un timp observam ca se cam rugineste pe ici pe colo si ne dam seama ca nu e chiar comoara asa ca plecam in alte cautari.
Astazi cred ca adevarata noastra comoara este iubirea. Iubirea de care suntem capabili. Gramada asta de iubire, depozitata pe undeva, ne asteapta sa o descoperim. Ne cheama cu o forta atat de puternica ca nu o putem ignora. Are aceasta proprietate, un fel de magnetism, un fel de forta comparabila cu cea care tine laolalta stelele si planete in Universul nostru.
Iar cand ajungi in fata ei, e de o frumusete care te amuteste, te uluieste, te impresioneaza pana la lacrimi. Te face fericit.
Fata de alte chestii catalogate ca si comori asta are o particularitate: cu cat daruiesti mai mult din ea cu atat devine mai valoroasa. Nu stiu cum sa explic asta dar asa se intampla.

Instructiuni pentru cand m-apuca criza

Opreste-ma la tine, cand o sa-mi vina criza
De a pleca departe far-aparat de bord
Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza
Cu lacrimile tale adu-ma de acord.

Aprinde incaltamintea, ce drumului o cere
Cu ganduri innodate si pumnul pe toiag
Si din tulpina alba a boiului de miere
Fa-mi piedici iscusite sa mor la tine-n prag.

Ia-mi penele din aripi, cand numai langa tine
Regenerez sorbindu-ti mirozna din pafta
Sopteste-mi indulgente hristo-elefantine
Si leaga-ma de scaun cu anemia ta.

Aprinde incaltamintea, ce drumului o cere
Cu ganduri innodate si pumnul pe toiag
Si din tulpina alba a boiului de miere
Fa-mi piedici iscusite sa mor la tine-n prag.

Ajuta-ma o clipa cand zorile ma striga
Saruta-ma domestic sau crancen ca un drog
Mai fierbe niste lapte, mai fa-mi o mamaliga,
Opreste-ma la tine, opreste-ma te rog.

Aprinde incaltamintea, ce drumului o cere
Cu ganduri innodate si pumnul pe toiag
Si din tulpina alba a boiului de miere
Fa-mi piedici iscusite sa mor la tïne-n prag.

Versuri de la: http://www.versuri.ro/

Mesajul de azi - sa continuam cu Viata

în această zi din viața ta, cred că Dumnezeu vrea ca tu să știi ...
... ca fiecare zi este un nou Inceput. 
Un nou ciclu incepe azi, si totusi un nou ciclu incepe in fiecare zi. Si chiar in fiecare moment. Si daca recunosti ceva in aceasta zi, recunoaste ceea ce simbolizeaza: Miracolul continuu si fara sfarsit al Ciclului Vietii.
Ce zi grandioasa! Ce timp pentru celebrare! Incepem din nou astazi! Intoarcem pagina. Asa ca, da drumul la tot ceea ce nu doresti sa cari cu tine mai departe. Orice teama, orice tristete, orice furie, orice resentiment, orice dezamagire, orice lamentare…lasa totul in urma. Si acum, folosind caracterul special al acestei zile ca rampa de lansare, sa continuam cu Viata !

Cu dragoste, prietenul tau,
Neale Donald Walsch

O portocala

O experienta de viata, adica o intamplare traita pe pielea ta, cuprinde si o lectie. Cred ca mai contine si altele dar acum m-am oprit asupra acestei perspective.
Iar lectia, daca ar fi sa o aseman cu ceva care trebuie digerat, ar fi o portocala. Pentru ca, exact ca si portocala, are la suprafata o coaja amara, foarte amara (dar si aromata) care este frica. Daca te opresti cu muscatul la coaja, te alegi cu o lectie care te invata frica. Daca insa ai intelepciunea de a face o analiza mai profunda ajungi la miezul suculent si dulce care te invata despre incredere, despre rabdare, despre compasiune, despre perseverenta, despre grija pentru ce e in jurul tau, despre adevar si integritate, despre iubire. Si despre altele pe care si eu le mai am de invatat.
Anda stia ea ce stia cand ne canta asa, dada, chiar asa:


Iti mai amintesti iubirea mea
Cand ne-am intalnit cu dragostea
Pasari albe n zbor se leganau
Zmeie de carton se ridicau

Incercam sa vad ce nu vedeam
Incercam sa stiu ce nu stiam
Nu mi-ai spus nimic si in cerdac
Floarea florilor tu nu mi-ai dat

Intr o zi mi-ai daruit 
O PORTOCALA
Eram doi copii si aveam 
O PORTOCALA

Lumea toata ne parea
O PORTOCALA
Soarele era si el 
O PORTOCALA


DA DA DA 
DA DA DA
CHIAR ASA

Anii au trecut iubirea mea
Au trecut la brat cu dragostea
Drumurile lor le-am strabatut
Zmeii de carton au disparut,

Dar te rog sa crezi nu pot uita,
Cel mai drag suras din viata mea,
Steaua stelelor nu-mi vei fura,
Floarea florilor tu nu mi-ai da.

Intr o zi mi-ai daruit 
O PORTOCALA
Eram doi copii si aveam 
O PORTOCALA
Lumea toata ne parea
O PORTOCALA
Soarele era si el 
O PORTOCALA

DA DA DA 
DA DA DA
CHIAR ASA



Versuri de la: http://www.versuri.ro/ 

Apel umanitar pentru 2013

Dragele mele, neveste si sotii, anul asta este un an fara sot. Numarat de la Hristos. (Ce alt reper mai bun si mai edificator am fi putut sa gasim?). Asa ca fac aici un apel umanitar de a renunta la a-l privi pe colegul nostru de camera ca sot si sa-l vedem, macar anul asta, ca barbat (asta si e, nu?).
E naspa sa-l descalificam din rolul lui Bruce Willis numai pentru ca acum 10, 15, 25 de ani, intr-un moment de slabiciune interioara, hipnotizat de vocile din subconstient care sopteau 24 de ore din 24: "seamana cu mama. seamana cu mama....", scaldat in persuasiunea dezvoltata cu mai multa sau mai putina constienta de iresponsabila noastra carisma, imbrancit de urgenta hormonala si influentat subliminal de mesajul filmelor romantice la care l-am tarat: "e rau sa fii singur si batran. e bine sa fii cu cineva care sa te ingrijeasca ca pe un bebelus." s-a hotarat sa ne intrebe daca vrem. Si noi vroiam, Doamne cum mai vroiam....
Totusi sa facem un efort si cu toata bunavointa sa il vedem anul asta - fara sot - din nou ca barbatul care ne facea sa visam in loc sa dormim, sa tacem in loc sa vorbim, sa imbratisam in loc sa criticam, sa admiram in loc sa schimbam.
Sa abandonam comportamentul tip "familia Flinstone", nu pentru ca am fi evoluat in vreun fel in ce priveste familia fata de epoca de piatra, ci doar pentru ca e un an fara sot (dupa Hristos).

Deci asa NU:


si asa DA

Cultura succesului in iubire

Daca dorintele mele de a-mi trai viata ca un om de succes se incadreaza in "mai  multi bani, mai multa recunoastere, mai mult sex" ar trebui sa ma astept ca si dorintele mele in materie de iubire sa urmeze aceleasi tipare.
Am fost insa surpinsa sa vad ca daca in modul meu de a trai am parasit aceasta cultura a succesului, nu mi s-au schimbat automat si asteptarile in iubire. Atunci cand iubesc ma astept sa am rezultate cuantificabile, masurabile. Privesc iubirea ca pe o poveste de iubire ba mai mult ca un proiect. Si aplic cu consecventa principiile managementului de proiect: fac grafice, pun termene limita, evaluez resursele, fac analiza riscurilor, stabilesc procese tehnologice si proiectez constructii complicate cu automatizari sofisticate, dupa ultima tehnologie.

De exemplu:
Aplic urmatoarea schema logica la procedura "daruire":

1. daruiesc iubirea mea

1.1. varianta 1: este acceptata - ok, se aplica procedura "impreuna".
1.2. varianta 2: nu este acceptata - ok, o ambalez mai frumos, se aplica procedura "daruire"
Dar apare intrebarea: dupa vreo cate aplicari ale procedurii asteia sa intrerup aceasta bucla?
Sau
procedura "revizuire": ar fi timpul sa schimb toti indicatorii de succes din proiectul asta si sa accept unul singur: sunt iubire. Daca da, am reusit. Daca nu, ma intorc la studiile initiale.

Viata e frumoasa

Dar nu stiu de ce am crezut mult timp ca e de fapt o lupta pentru supravietuire.
Parca eram Ana din legenda lui Manole. Si alergam prin furtuni sa ajung... Unde? Acolo unde urma sa ma zidesc pe mine insumi, miezul meu feminim, darul meu de femeie - acela de a crea viata din trupul meu. Acolo unde, fara sa inteleg de ce, urma sa dau, cu fiinta mea, viitor unei zidarii, unei constructii a mintii, unei cladiri - frumoasa intradevar, minunata intradevar, admirata intradevar dar tot o chestie artificiala.
De ce oare mi-am pierdut timpul cu constructia asta? Si de ce am facut in numele ei aceasta jertfa - pe mine insumi? Poate din lene (sau ca sa scriu mai frumos, din instinctul de conservare a energiei). Pentru ca mi s-a parut mai usor sa pun umarul la aceste munci decat sa aleg calea cealalta: a autenticitatii, a integritatii. Asta mi s-a parut mai grea pentru ca as fi avut de platit toate costurile cerute de alegerea de a fi "altfel".

Zidim zilnic o Ana, o femeie iubitoare, devotata, fertila, in tot felul de cariere, gospodarii, imagini, mirese ultragatite, mame perfecte gata sa intre la sedinta cu parintii. Suntem mesteri Manole tare priceputi in astfel de edificii superbe. Dar Ana vroia de fapt doar sa ajunga cu bine pana la Mester si sa-i aduca de mancare. Cu Ana nezidita si datatoare de hrana si Mesterul ar fi ales sa traiasca. Cu Ana jertfita si-a jertfit si sensul de a trai....

Iertarea e o promisiune

Cand spui ca ai iertat asta include o promisiune, un angajament pe care ti-l iei. Sunt constienta de asta. Si promisiunea este: nimic din acea intamplare pe care a fost necesar sa o iert nu ma va influenta in viitor in relatia cu persoanele implicate; le voi trata ca si cum nimic nu s-a intamplat.
Daca nu pot sa-mi tin promisiunea asta, inseamna ca inca nu am iertat.

https://www.youtube.com/watch?v=WPpXIksQt_U

Mii si mii de ore, am stat si m-am gandit
La clipa aceea in care, noi doi ne-am despartit.
Cu acelasi tren de seara cu care am plecat,
As vrea sa vin acasa, sa-mi spui ca m-ai iertat.

Nu am uitat vreodata nimic din ce ti-am zis,
Si cred ca mai tii minte tot ce ti-am promis..
Nu vom sti niciodata nimic din ce va fi
Poate intr-o alta viata tot eu te voi iubi..

Am vrut sa uit de tine, dar nu mi-a fost usor,
Fiindca noaptea mi te aduce, in fata ochilor..
Visez ca te am in brate iar tu imi spui incet
De-ar fi sa pleci o viata eu tot am sa te astept.

Nu am uitat vreodata nimic din ce ti-am zis,
Si cred ca mai tii minte tot ce ti-am promis..
Nu vom sti niciodata nimic din ce va fi
Poate intr-o alta viata tot eu te voi iubi..

A trecut o vreme, hai sa incercam
Sa fiu doar eu cu tine, impreuna sa visam.

Nu am uitat vreodata nimic din ce ti-am zis,
Si cred ca mai tii minte tot ce ti-am promis..
Nu vom sti niciodata nimic din ce va fi
Poate intr-o alta viata tot eu te voi iubi..

Fenomen meteo

In perioada asta am facut multe drumuri Bucuresti - Ramnicu Valcea.
Am avut norocul sa prind de putine ori ceata sau innorat si de cele mai multe ori foarte, foarte senin. Am fost surprinsa sa constat ca iarna - din cauza conditiilor meteorologice - se pot vedea la orizont muntii, chiar de cand iesi din Bucuresti, pe autostrada A1. Si sunt ca o promisiune indepartata: da, esti la campie dar uite ca la orizont te asteapta lucruri de neinchipuit aici, la campie.
Peisajul cu aceasta imagine de la orizont a muntilor inzapeziti - mereu altii din cauza traseului (Bucegi, Fagarasi, Cozia) este prin el insusi, ca simpla imagine de o mare frumusete. Dar daca la asta adaugi si constientizarea acestei promisiuni "daca mergi pana la orizont te asteapta lucruri miraculoase" tot drumul devine o adevarata experienta spirituala. Si pentru asta este de ajuns sa fie destul de frig ca sa vezi limpede pana departe.

Asa ca sa gandim si la rece. E posibil sa ni se releve si alte posibilitati, indepartate dar nu imposibile. Aceste posibilitati, privite la rece, isi dezvaluie toate amanuntele - asa cum vedeam pe muntii din zare potecile, umbrele copacilor, fiecare incretitura a vailor. Si privite astfel e usor sa incepi sa crezi in ele, sa crezi in tine, sa te vizualizezi in mijlocul lor si sa incepi sa lucrezi pentru implinirea lor.

Film

.....mai vechi, facut intr-un an bun pentru revolutii

http://filmehd.net/driving-miss-daisy-1989-filme-online.html

Exista si prietenii de o viata. Sunt norocoasa sa fi experimentat asta. Multumesc dragi prieteni.

Film

http://filmehd.net/scent-of-a-woman-1992-filme-online.html

din discursul final al lui Al Pacino: "Cand m-am aflat la o raspantie a vietii am stiu intotdeauna care este calea buna de urmat. Am stiut cu siguranta care este drumul drept. Nu l-am ales insa niciodata. Pentru ca era ala al naibii de greu..."

Luna cadourilor continua

Ma uit prin jur si vad ca am facut cadouri la toata lumea. Si totusi tocmai acum de reduceri, cand e o placere sa faci cumparaturi, sa nu fi ramas careva necadorisit? Revad in minte lista. Nu, nu mai e nimeni. (a ramas un cadou neexpediat pentru ca destinatarul nu e disponibil. dar asta e, se mai intampla si asa...)

Dar eu? Dar mie? Chiar si mie mi-am facut un cadou: m-am redat pe mine, mie insumi. Cam cu asta m-am indeletnicit anul trecut. 

Daca inca nu v-ati facut acest cadou , vi-l recomand. Sunt sigura ca nu e unica metoda de a trai la maturitate dar e una care functioneaza. La mine merge si imi merge bine.

La multi ani si un an cu cadouri multe, miraculoase, magice, utile si care sa conteze. E numai o chestie de decizie: decizia de a te trece pe lista celor care merita sa primeasca. Si asa cum imi ura un prieten intr-un sms: "ce dati, aia sa primiti".