Dar nu stiu de ce am crezut mult timp ca e de fapt o lupta pentru supravietuire.
Parca eram Ana din legenda lui Manole. Si alergam prin furtuni sa ajung... Unde? Acolo unde urma sa ma zidesc pe mine insumi, miezul meu feminim, darul meu de femeie - acela de a crea viata din trupul meu. Acolo unde, fara sa inteleg de ce, urma sa dau, cu fiinta mea, viitor unei zidarii, unei constructii a mintii, unei cladiri - frumoasa intradevar, minunata intradevar, admirata intradevar dar tot o chestie artificiala.
De ce oare mi-am pierdut timpul cu constructia asta? Si de ce am facut in numele ei aceasta jertfa - pe mine insumi? Poate din lene (sau ca sa scriu mai frumos, din instinctul de conservare a energiei). Pentru ca mi s-a parut mai usor sa pun umarul la aceste munci decat sa aleg calea cealalta: a autenticitatii, a integritatii. Asta mi s-a parut mai grea pentru ca as fi avut de platit toate costurile cerute de alegerea de a fi "altfel".
Zidim zilnic o Ana, o femeie iubitoare, devotata, fertila, in tot felul de cariere, gospodarii, imagini, mirese ultragatite, mame perfecte gata sa intre la sedinta cu parintii. Suntem mesteri Manole tare priceputi in astfel de edificii superbe. Dar Ana vroia de fapt doar sa ajunga cu bine pana la Mester si sa-i aduca de mancare. Cu Ana nezidita si datatoare de hrana si Mesterul ar fi ales sa traiasca. Cu Ana jertfita si-a jertfit si sensul de a trai....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu