Mi-a iesit

Mi-a iesit concediul la mare! Toata lumea bine, multumita si fericita! Ceea ce la noi e ff greu. Dar nici nu se putea altfel. Vremea a fost excelenta, marea la locul ei, nisip fin la Costinesti, numai cateva pietre in apa. Mancare cat se poate de buna (m-am mai si pacalit de vreo doua ori si m-am ingrasat 2 kg). Bani cati ai nevoie. Masina noua, cu aer conditionat. Cazare ..singuri. Prima data dupa ...5 ani!!!!. Ma rog , prima data la mare. Ca am fost si anul trecut la Sinaia tot singuri. Dar lasasem copiii la socrii si parca nu-mi era bine.. Acum a fost mult mai bine: fetele o camera si noi o camera. M-am linistit mult si mi-a facut bine. Va recomand la toti!!!
Intamplator am reusit sa aflam ca este "Folk you" la Vama Veche. Asa ca am avut sansa sa-i ascult la Vama, in aceea atmosfera speciala, pe Seicaru si Chilian. Chilian nu-mi place. Are in schimb o voce cu un timbru particular, aproape feminin, mai mult tanguitor, neasteptat la un barbat. M-a frapat si m-a facut atenta. Din pacate nu prea inteleg versurile. Nu ca ar fi prea sofisticate, nuuuu. Nu inteleg de ce anume le considera muzicale si cum il inspira pe el. Mircea facea comparatie cu versurile lui Paunescu din cantecele vechi ale lui Seicaru si mi-am dat seama ca are dreptate. Alea sunt pentru noi poezie. Cele care mustesc de comparatii, epitete, hiperbole si alte figuri de stil (ca nu mi le mai amintesc pe toate). Celelalte nu ne par poezie, sunt create din cuvinte obisnuite, pe care le folosim tot timpul. Nu zugravesc tablouri cu umbre si lumini ca in Renastere ci surprind imagini ca in fotografie. Sa fie oare o arta mai puternica aceasta a realismului fotografic? Imi amintesc acum de o fotografie facuta de cumnatul meu in care o surprinde pe nepoata-mea la 5 ani alergand pe o alee din fata casei cu amandoua picioarele in aer, ca si cum zbura la 10 cm deasupra betonului. Era ziua ei si era gatita cu o minunata rochie albastra din China. Rochia cu croiala ei clasica de papusa plutea in jurul picioarelor si parea ca o sustine in planarea in spagat. E frumoasa poza dar e oare poetica precum acele tablouri de zane diafane care plutesc in dans? Oricum nu mai citim poezie. Sa fie asta o salvare a sufletelor noastre? Poezia cea de toate zilele? Din toate cuvintele noastre si din toate privirile noastre? Zambetele, strambaturile, ocheadele, gesturile pe care le vedem la cei apropiati sa fie odele noastre de toate zilele prin care ne hranim cu nostalgia poeziei? Apropo de gesturi..Unul chiar a fost poetic pentru mine. In ultima zi de plaja marea a fost foarte agitata. Salvamarii, inactivi pana atunci, alergau panicati in lungul tarmului, fluierand a pericol si scotand oamenii din apa. Mircea indrazneste (singurul care stie sa inoate bine dintre noi. Fetele mai incearca iar eu habar nu am.) Statea aproape undeva unde apa ii venea pana la genunchi dar vlurile puternice ii treceau cu mult de cap. Si la un moment dat a inceput sa se arunce pur si simplu inaintea lor. Iar la prima aruncare, numai la prima, si-a rotit palmele intr-un gest de incurajare ca si cum si-ar fi dat branci curajului. Dana filma si am revazut apoi acasa filmuletul. M-a impresionat mult! Mi-am dat seama de imensele resurse pe care le are si extraordinara forta de mobilizare pe care, zau, o tine mai mereu ascunsa. E barbatul meu si e puternic! Il iubesc mult!