Nu scap de ispita de a face si eu un articol despre "cum", altfel decat gastronomic.
Scuze dar nu ma pot abtine.
Deci, am observat ca atunci cand suntem intr-o intamplare simtim ca o datorie sa facem o prima actiune: sa judecam intamplarea (ma bazez deja pe faptul ca nu mai judecam persoanele. gata, am trecut de asta.) ca fiind determinata sau chiar creata special pentru noi. Ca si cum ne-am duce sa ne luam haine si in timp ce probam suntem uimiti ca nu sunt exact pe dimensiunile noastre, ca si cum avem asteptarea sa fim exact ca un tipar universal.
Ei bine, nu toate intamplarile sunt despre noi, asa cum nu toate tiparele de la marimea 44 sunt pe masura mea si asa cum nu toate incaltarile cu marimea 39 imi vin bine. La unele suntem doar spectatori si ar fi bine sa ramanem asa. Mai ales ca avem de invatat ceva - din experienta altora - ceea ce nu e rau deloc. Ba mai mult, pastrand adevaratul destinatar al intamplarii il putem eventual si ajuta - daca ne cere sau macar empatiza cu el - daca e lipit de sufletul nostru (ca marca de scrisoare?!?).
Dar cum sa ne dam seama daca e despre noi sau nu intamplarea aia? Mie imi place metoda asta: imi imaginez ca piesa e terminata si ca toti actorii ies la rampa, in aplauzele publicului. Si vad unde ma regasesc eu: in public, printre actori, sunt chiar diva sau poate autorul sau/si regizorul sau doar citesc pe net o recenzie a piesei? Si odata ce mi-am gasit locul e mult mai usor sa inteleg ce se inampla. Practic din 10 ecuatii numai una ma contine. Desi sunt interesata de rezultatul tuturor celor 10.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu