Traim fiecare in centrul universului nostru, ca in centrul unor sfere. De asta tot ce ni se intampla nu ne influenteaza cu adevarat decat pe noi si nu este cu adevarat important decat pentru noi.
Credem in povestea vietii noastre in care suntem personajul principal si dam roluri personajelor secundare. Suntem personaje secundare in povestile celorlalti. Niciodata povestea noastra nu se va potrivi cu povestea celorlalti despre noi. De asta nu are sens sa argumentam incercand sa-i convingem. Nu ne vor crede niciodata, nu vor accepta niciodata ceea ce spunem despre noi. Ei vor continua sa tricoteze povestea lor, in care noi avem un rol si ei cred in acest rol. Nici sa ne impunem povestea noastra nu are sens.
Odata ce am inteles asta m-am speriat pana la panica. Si m-a ingrozit atat de tare nu faptul ca ceilalti ma vad altfel decat sunt (asta pot sa accept) si nici faptul ca eu ii vad altfel decat sunt (si asta pot sa accept). M-a ingrozit tare ca am pierdut timpul incercand sa-i conving pe ceilalti de adevarul meu, povestindu-le povestea mea, argumentand si argumentand si argumentand. Am scris milioane de cuvinte in ultima mea relatie despre povestea mea si m-a ingrozit faptul ca a fost numai timp pierdut. Am scris milioane de cuvinte despre mine si despre povestea mea si a fost complet inutil. Am pierdut si mai mult timp incercand sa inteleg cum sunt vazuta de vis-a-vis. Si am analizat, am disecat fiecare cuvant si fiecare gest ca sa inteleg de ce sunt vazuta astfel. Am negat, am respins cu violenta, am spus raspicat, am afirmat cu tarie, am sustinut cu toata puterea mea de a rationa. Nimic. Niciun rezultat. Nu puteam sa accept ca e imposibil. Dupa fiecare esec o luam de la capat. Cand credeam ca in sfarsit am fost limpede si am aratat explicit cine sunt si am descris cu acuratete povestea mea despre mine venea imediat o intamplare care imi arata ca a fost in zadar. De felul meu sunt perseverenta si contiincioasa. Deci...de la capat Monica. Mai incearca odata. Nu se poate sa nu se poata!!! Cat timp irosit degeaba....
Vad ca cel mai greu lucru care e de facut in aceasta viata este sa declari ca nu este adevarat un lucru investit cu credinta. Odata ce am zis "cred cu toata fiinta mea" am investit cu credinta o poveste si aceasta a capatat valoare de adevar si a devenit atat de puternica incat eram gata sa si mor pentru ea. A devenit o cauza, un tel, un vis, un Everest care trebuia escaladat chiar cu pretul vietii. Si am platit acest pret, am platit cu timp din viata mea pentru fiecare din aceste vise, credinte, teluri, Everest-uri.
Inteleg acum ca adevarul este ceea ce percep direct, inainte de a incepe sa povestesc ce am perceput. Odata ce incep sa povestesc devine numai o minciuna. Indata ce investesc cu credinta aceasta minciuna ea ia locul adevarului si devine mai puternica decat acesta. Orice perceptie ulterioara care invalideaza aceasta poveste o voi ignora sau o voi respinge ca fiind neadevarata. Ajung deci sa nu mai pot vedea adevarul din cauza credintei in minciuna. Si nu devine atunci viata numai un sir de imense neintelegeri?
Bine dar atunci ce este de facut? Traiesc intre oameni. Deci cum putem sa mai fim impreuna? Am aflat raspunsul la aceasta intrebare si voi incerca sa-l aplic. Raspunsul este in actul de iertare. Adica renunti la argumente, renunti la incercarea de a convinge, renunti la incercarea de a vinde povestea ta. Pur si simplu ii iei pe oameni asa cum sunt si ii iubesti asa cum sunt, cu povestea lor cu tot.
Astazi am aflat ca nu exista iubire fara iertare. Si intrebarea pe care e util sa ti-o pui cand iubesti pe cineva nu este: Iubesc destul? Ma iubeste destul? Ci: Pot sa-l iert ca este asa cum este?
Deci: Poti sa ma ierti ca sunt asa cum sunt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu