Nasterea

Citesc pe mai multe bloguri jurnale ale sarcinilor si povestile nasterilor. Le gasesc interesante si le multumesc celor care le scriu. Sunt multe si au teme comune: nasterea naturala, conditiile din maternitati, pregatirea prin participarea la diverse cursuri, alegerea numelor bebicilor, etc. Nu cred sa lipseasca ceva din tot ce inseamna universul unei mame noi-noute.
Totusi ceva important e trecut cu vederea. Si am simtit nevoia sa completez aceste universuri cu aceasta parte pe care acum, dupa 5 ani de la ultima mea nastere, o consider mai importanta decat toate celelalte: miracolul, taina, minunea dumnezeiasca a unei noi vieti.
Inteleg dorinta de a naste natural pentru a fi martora, a trai cu adevarat, pana la cea mai intima fibra experienta aceasta. Mecanismul perefct al corpului nostru nu s-a relevat niciodata mai mult, in toata frumusetea lui de reglaje fine ca in timpul unei sarcini si a nasterii. Si e firesc sa vrei sa fi martora la acestea. Corpul meu desi in regula toate cele noua luni are ceva defect care m-a impiedicat sa nasc natural. Din fericire traiesc in acest mileniu in care exista solutii si pentru problema mea. Si am reusit sa supravietuim si eu si cei trei copii ai mei celor trei interventii chirurgicale fara complicatii sau ma rog cu complicatii minore. Deci cu toate ca nu am fost martora nasterilor mele decat in mica masura am simtit cu plenitudine miracolul venirii pe lume a unei noi vieti. Si o sa o povestesc aici pe ultima.

Cu o surprindere demna de cadrele sugestive ale fimelor mute am constatat cele doua linii de pe testul de sarcina. Aveam 38 de ani, doi copii, doua cezariene si un planing atent. Si totusi... undeva in stele era scris destinul acestui al treilea copil al meu. Am hotarat ca totul va fi bine desi medicul meu era mai mult decat sceptic. Stiu ca toate ati simtit comuniunea profunda cu copilul vostru. Povestea mea insa mi se pare speciala. Pentru ca acest copil mi-a salvat viata. S-a dezvoltat exact pana la momentul in care putea sa se sustina singur inafara uterului si acest moment era cel  in care resursele mele de a continua sarcina erau epuizate. Si atunci a decis sa se nasca. Am reusit sa amanam impreuna cu medicul inca 20 de ore momentul nasterii, timp in care nu m-am miscat din pat, perfuzata continuu ca sa refac cat se putea lichidul pierdut, cu sufletul lipit de aparatul care monitoriza bataile inimii copilului. Am intrat in operatie cu hemoragie, ce sperante minime ca va fi un copil sanatos. Si a fost perfecta, minunata! Acest copil a avut grija de noi doua.

Si acesta experienta a mea, a treia mea nastere, ca si celelalte doua, mi-a aratat ca minunea dumnezeiasca a unei noi vieti, a unui nou suflet, a unui destin e cea care te patrunde in acele momente. Conditiile din spital? Daca sa fie o nastere naturala sau nu? Daca e bine sa nastem acasa? Daca e bine sa fim anesteziate? Toate astea trec. Ramane ceea ce e important: suntem atinse de aripa miracolului, de divin si facem parte din ceva sfant: minunea vietii.