Copacul din capul meu

E ultima zi de toamna. Ma uit pe geam si vad ca asa e. Dar mintea mea e udata de o ploaie deasa si calda de primavara. Si copacul din capul meu inverzeste - muguri verzi, cruzi, mustind de seva, puternici, umflati de viata, grasulii si mirositori. Dintre crengi samanul ma indeamna: E timpul! Si eu incep sa dansez dansul meu unic, inimitabil, definitoriu.

Nu clocotesc. Fierb linistita.

Esti? Atunci te iubesc. Habar n-am cum esti. Habar n-am cine esti. Sau cum spunea un prieten (pe care am reusit sa-l supar): nu ma intereseaza ce masina ai! Te iubesc numai pentru ca esti in sfera de manifestare a iubirii mele (e logic ca esti in acesta sfera daca citesti acum ca te iubesc).
Nu te opri pe aici numai pentru ca te iubesc. Clar ca asta imi foloseste in primul rand mie. Urmeaza-ti drumul tau dar nu uita ca esti iubit.

 In infinitatea vietii in care sunt, totul este perfect, intreg si complet. Totul este bine in lumea mea. (functioneaza!!!!)

Tipare

Citesc Louise Hay "Poti sa-ti vindeci viata". Ea crede ca actionam in viata noastra dupa niste tipare extrem de bine invatate. Si mai crede  - ba chiar a experimentat asta cu mii de oameni timp de vreo cincizeci de ani - ca aceste tipare pot fi abandonate, curatate, aruncate la gunoi in cadrul unei actiuni de curatenie. Ne putem elibera de aceste tipare. A experimentat faptul ca facand afirmatii, adica spunand cuvinte, ne putem schimba gandurile si pentru ca gandurile determina ce voi fi in viitor ne putem schimba astfel viata.
De exemplu putem spune urmatoarele afirmatii:
1. "Doresc sa ma eliberez de necesitatea de a avea relatii proaste" - daca ai probleme cu asta.
2. "Doresc sa ma eliberez de necesitatea de a avea exces de greutate" - daca ai probleme cu asta.
Se pare ca nu are de ce sa ne preocupe "cum voi face sa ma eliberez" pentru ca e de ajuns sa afirm ca vreau si atunci totul va incepe sa se intample.
Are convingerea ca lucrurile care nu se intampla in viata asa cum vrem noi sunt determinate de lipsa iubirii de sine (inclusiv faptul ca ne imbolnavim). Si are o metoda care sa te ajute sa te iubesti pe tine insuti. Sau - ca sa aiba sens ca imi consum timp ca sa scriu asta - sa ma ajute sa ma iubesc pe mine insumi. Pe baza metodei ei am scris urmatoarea afirmatie pe care o vad utila pentru mine:

Afirmatie pentru cresterea iubirii de mine: In infinitatea vietii in care sunt, totul este perfect, intreg si complet. Totul este bine in lumea mea. Monica, te iert ca nu esti asa cum as fi vrut eu sa fii. Te iert si te eliberez.

Sunt extrem de sceptica. Dar vad ca m-am molipsit de gandirea experentiala si zic sa incerc.

O piesa superba la Teatrul Act

http://www.teatrulact.ro/index.php?pag=stagiunea&cat=spectacole

E frumoasa si adevarata. E despre "te iubesc dar nu sunt in stare sa...". E cu actorul meu preferat: Vlad Zamfirescu. Nu draga Bruce Willis, nu te-am uitat. Te iubesc la fel ca in primul film! Doar ca am mai adus pe cineva in poza. Incape :)

Salvatorul

Toti cei care cautati un Salvator luati acum o oglinda. Acum! Uitati-va in oglinda! L-ATI GASIT! Acesta este salvatorul vostru!

Am vazut asta intr-un film despre Louise Hay.

Plantare la Marsani

Desert.....Vazusem la televizor. Vazusem poze. Auzisem marturii. Dar nu mi-a venit sa cred decat cand am intrat cu totul in nisip. Se petrece in Romania. Si totusi e desert. Localitatea unde am pus umarul pentru a stopa desertificarea se numeste Marsani si este la 40 km de Craiova in jud. Dolj. Peste 800 de voluntari au plantat 37500 de puieti de salcam, pe 7,5 ha. Sambata, in 5 ore. Am facut parte din aceasta intamplare incredibila, ca voluntar coordonator la Mai Mult Verde. Am putut sa vad, asa, ca pe gaura cheii, ce inseamna organizarea unui asemenea eveniment. Este un efort urias si numai pasiunea celor implicati il face posibil. Si am simtit la nivel personal, intim ce inseamna satisfactia implicarii in organizarea unui asemenea eveniment. Inca ma simt conectata cu cei peste 100 de oameni cu care am vorbit, am sapat, am tasat, am alergat, am carat, am curatat, am dansat, am mancat, am ras, m-am imbratisat, m-am imprietenit. Poate ca de pe margine se vede altfel dar din interior va spun cu mana pe inima ca avem langa noi oameni minunati, o generatie de tineri frumosi, idealisti si entuziasti. Apropo de entuziasm: puietii au ajuns pentru 7,5 ha dar entuziasmul ar fi ajuns pentru 75 de ha. M-au inspirat. Revin cu o sesiune de poze.

Sondaj de opinii

Ieri, dupa ce se intunecase, pe drumul spre casa (in Berceni) am trecut pe langa o femeie bolnava. Zic ca era bolnava pentru ca vorbea singura, oprita in mijlocul trotuarului, cu o voce nefireasca, cu cuvinte pe care mai bine nu le auzi vreodata, chinuita. Nu, nu avea telefon. Nu, nu se prefacea. Sigur era bolnava. Ce ar fi fost de facut? Am avut impulsul sa o ajut dar era de o violenta ingrozitoare (e adevarat indreptata asupra ei insasi). Am incetinit si de doua ori am dat sa ma intorc. Nu m-am intors. Frica m-a facut sa merg mai departe. Avea nevoie de ajutor si nu am ajutat-o. Adevarat ca nici nu mi-a dat prin cap ce ar fi fost de facut. De asta am zis sa ma gandesc poate ca data viitoare voi fi mai pregatita.
Deci ce ar fi fost posibil de facut?

Biografilor mei

Astazi 16.11.2011, intr-o zi de miercuri, in fata calculatorului am decis: las trecutul in seama biografilor mei. Eu ma misc inainte si fac pasul in prezent. M-am plictisit de autojustificari. M-am plictisit sa dau bine. Donez premiul de popularitate muzeului Antipa (Supranumit si muzeul lucrurilor moarte si impaiate. Dar macar iti dai seama ca toate animalele astea nu sunt chiar ca la televizor. Ci putin mai mult altfel. Va recomand o vizita!). Vreau sa fiu si eu libera.

Accept realitatea asa cum e

Dar cum e? Intreb si eu pe acest ganditor care e mintea mea. Ea primeste toti stimulii pe care pot sa-i adun din jur si tot ea ii interpreteaza. Deci ar fi cumva calificata pentru a raspunde la intrebarea asta. Dar nu stie sa-mi spuna decat e rece, e umed, e un peisaj cunoscut, e dulce, e moale. Sau mai elaborat: e tarziu, e corect, e mult, e prea sus, e frumos. Mai stie si: mi-e frica, mi-e rau, mi-e bine, mi-e foame, mi-e sete. Mai stie si: e periculos, pot, stiu, vreau. Dar cand ar fi de raspuns la: "e real?" nu pot decat sa-i spun cu infinita dragoste: Amice esti idiot!

Cum scoti complet oasele dintr-un pui

Am urmarit fascinata:

http://www.youtube.com/watch?v=kAekQ5fzfGM

Lectie de la Maria

In timpul unei conversatii purtata in prezenta copilei mele de 5 ani folosesc fara jena cuvantul firesc. Imediat ea ma intreaba:
- Mami, ce inseamna firesc?
Eu incerc sa-mi amintesc despre ce subiect vorbeam si ma pierd in niste explicatii in legatura cu asta. La care ea imi spune:
- Lasa ca stiu. Firesc e natura.
Si nu se opreste aici ci incepe sa si argumenteze cu multa convingere si bun simt. Asa ca la sfarsitul argumentatiei imi era foarte clar ca e cazul sa consider tot ce imi vine pe cale naturala (prin nastere, gene sau cum vreti sa le spuneti) ca fiind firesc. Ba mai mult decat atat, nu credeti ca am avea astfel o masura a lucrurilor firesti? Adica a celor pe care sa le acceptam fara prea multa bucurie sau tristete ci pentru ca pur si simplu sunt fara sa facem noi vreun efort si deci fara sa avem vreo contributie. Si masura ar fi: e natura? Adica e natural? Daca nu e natura/natural nu e firesc. Si atunci nu vad de ce l-as accepta fara sa chibzuiesc asupra lui. Daca e natura/natural deja cred ca nu are rost sa-mi mai pierd timpul finit pe care il am de petrecut in acest spectacol al vietii cu prea multa analiza: e firesc sa fie asa si gata!

Lisztomania la Sonoro

A fost primul meu concert intr-o sala de teatru. Si a fost cu adevarat special. Special si ca format pentru ca nu am mai ascultasem inca doua ore un singur compozitor si pentru ca intre piese au fost citite scrisori ale lui Liszt de o actualitate cutremuratoare (anul acesta se implinesc 200 de ani de la nasterea lui). Cu adevarat un inovator si un mergator inainte pentru arta sa - scria in pliant foarte frumos ca a reinventat pianul dandu-i posibilitatile unei intregi orchestre. Si am ascultat toata aceasta minune de muzica in Sala Amfiteatru la National. Am avut bafta, iesita din standardele personale, sa stau chiar in mijlocul salii, chestie care m-a facut sa ma simt in inima spectacolului. Ceea ce m-a impresionat fata de alte sali de concerte a fost lumina - lumina de pe scena. Practic cu o dotare tehnica abolut minima - 3 reflectoare fixe in tavan au reusit sa realizeze ceva fantastic: reflectoarele luminau de sus numai mainile (nu stiu daca a fost ceva studiat sau pur si simplu din ratiunea practica a necesitatii de citire a partiturilor). Fiind luminate numai palmele aveai efectiv senzatia ca lumina izvoraste din acestea si se raspandeste apoi spre decolteu, fata, brate. Iar sursa, energia acestei lumini care izvora din palme era evident ca este muzica - ca un fel de reactie chimica a sunetelor.
Toata aceasta atmosfera - gandurile lui  Liszt din scrisori si gandurile si sentimentele lui Liszt din piesele muzicale au reusit sa configureze holograma acestuia pe care parca o vedeam plimbandu-se in costum de secolul XIX undeva in spate, pe scena in arc de cerc a Salii Amfiteatru. O fi fost numai efectul paharul de vin rosu baut in foaier? Se poate pentru ca prea mirosea tare a lemn de nuc si a miez de aluna - exact ca aroma vinului, o Feteasca Neagra neobisnuit de aromata (pentru mine care sunt doar o diletanta).
Se spune ca la concertele lui Liszt femeile lesinau pe capete. Ce sa zic...era cat p-aci! Oricum sunt de astazi o lisztomaniaca!

Plantare la Ploiesti

 
Sambata am avut sansa sa gust din nou sentimentul ca sunt acolo unde are sens sa fiu. Am plecat din Bucuresti 110 oameni  - elevi de la un liceu din Bucuresti, insotiti de profesorii lor si alti voluntari - in jurul orei 8.30. Si am plantat pana la ora 15.30. A fost o zi rece dar senina. De data asta plantarea a fost posibila si datorita celor care au donat un copacel in campania organizata de Mai Mult Verde. Copaceii donati au primit numele donatorului. Acesta e al tau Radu. :) Ma bucur ca ne-am cunoscut.

Recomand cu entuziasm

Va recomand cu entuziasm cartea lui Adrian Nuta - Ghid de iluminare pentru lenesi.
Mie mi-a adus intelegerea si a fost, deloc intamplator evident, exact cand aveam nevoie.
Avand intuitia ca e ceva care nu se leaga, ma intrebam si ii intrebam pe toti cei pe care i-am identificat mai destepti decat mine: "Am o chestie (o viata, o iubire, o casnicie, etc). Ce fac cu ea?" Si intrebam din responsabilitate nu ca divertisment. Raspunsul frecvent era: O traiesti! Ei si dai si cauta sa intelegi ce inseamna asta. Pur si simplu o traiesti. Bine fratele meu de suflet o traiesti, adica inspiri si expiri, inteleg ca doar fac asta de 44 de ani, dar eu ce am de facut?
Ei bine am aflat. Si rezoneaza din greu (sau din foarte usor ca sa zic asa ca prea e lin si simplu) cu mine acest raspuns. Reproduc cu cuvintele mele:
Esti centru si periferie. Te identifici cu periferia, adica cu ansamblul minte-corp pentru ca aici au mereu loc schimbari si asta atrage atentia mintii. In centru nu se schimba nimic niciodata si atunci uiti de centru. Tu nu esti nici corpul si nici mintea. Asta e doar un rol pe care ti l-ai asumat in spectacolul lumii ca sa poti face parte din el. Pentru ca fara astea doua cum ai mai putea exista in lume? Tu esti insa martorul, observatorul acestei vieti care curge ca un rau. Imagineaza-te pe marginea unui rau contempland curgerea lui. Ar fi stupid sa vrei sa pastrezi un pumn de apa de vreme ce tot timpul curg tone pe langa tine.

Dupa primele 40 de pagini in care a fost vorba de identificare si cum sa o intelegi si sa o depasesti s-a intamplat ceva din care mi-am dat seama ca s-a modificat ceva la mine. Il aud pe un coleg al meu care se uita in oglinda: "Imi sta ca dracu parul asta. Uite de asta nu sufar eu caciulile astea de cacat. Parca am 70 de ani (are 30 si ceva)."
Mi s-a parut atat de caraghioasa aceasta mare suparare a lui, aceasta mare furie, aceste sentimente ce ii stricau ziua si numai pentru ca nu-i statea bine parul... Am ras in interiorul meu cu lacrimi. Abia mi-am putut stapani hohotele. Apoi m-am uitat la motivele care declanseaza sentimentele mele naspa si Doamne ce am mai ras si de astea... Tare amuzanta e viata ca observator! Exact cum spune Adrian Nuta in carte. Va recomand cu entuziasm sa o cititi.
Iar ca enorm beneficiu pentru mine este faptul ca am trecut de "Sunt Monica, am 44 de ani, sunt femeie, am nascut 3 copii, am 70 de kg, locuiesc in Berceni, simt aia si aia, am limitele alea si alea, simt placere cand aia si aia, imi doresc aia si aia, etc, etc". M-am mutat temporar in Monica, acest rol pe care mi l-am ales pentru spectacolul lumii.
Sunt in calatorie si sunt pe drumul cel bun. Ma bucur! :)
PS Nu gasesc unde sa-i spun multumesc lui Adrian Nuta cel putin pentru aceasta carte asa ca scriu si eu aici si ma bazez pe conexiunea noastra ca UNU abia relevata ca sa afle vreodata: Multumesc! Ma simt vie!

New motto

Omul are o singura substanta care e cu adevarat a lui pentru a o folosi in crearea lumii sale si aceea e el insusi.

Invataturile lui Neville
Cartulie cu lectii din 1948

Si inca o fraza care a valorat pentru mine cat un training de dezvoltare personala:
"Nu-ti vei pierde niciodata abilitatea de a-ti oferi tie insuti ceea ce esti suficient de indraznet pentru a-ti insusi ca fiind adevarat in ceea ce te priveste."
Ce am invatat de aici:
1. Ai nevoie de o anumita abilitate pentru a lucra cu tine insuti deci ai nevoie de antrenament. Ai nevoie sa aloci ceva timp acestei activitati ca sa ajungi la a avea o anumita abilitate.


2. Numai tu iti poti oferi ceea ce ai nevoie - nu astepta de la altii. Daca astepti de la altii sa faca lucruri pentru tine ar fi ca si cum ai vrea sa manaci cu betisoarele chinezesti dar nu tinandu-le in mana ci manevrandu-le cu niste maini mecanice, de robot. Cred ca poti sa-ti imaginezi cam pe unde ajunge orezul in cazul asta si cat de simplu ar fi daca ai pune mana tu insuti pe betisoare.

3. Iti trebuie curaj chiar si numai ca sa te inchipui fiind ceea ce iti doresti. Lasii n-au nicio sansa!

Noapte buna, copii!

A fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi fost nu s-ar povesti. A fost odata un imparat intelept intr-o imparatie mare si bogata, peste sapte mari si sapte tari. Il chema Vasile. Si era acest imparat omul lui Dumnezeu, bun la suflet, cu o privire sincera si deschisa, avea mereu cate o vorba buna. Si mai avea acest imparat un talent special de a se face iubit pentru ca nici nu incepea vreo discutie daca nu spunea mai intai un banc, o vorba de duh sau una de suflet. Dar mai important la acest imparat era simtul responsabilitatii - avea o vorba buna pentru toti cei care veneau la el cu problemelor lor sa-i ceara ajutorul si mai mult decat atat nimeni nu pleca fara a avea macar o speranta daca nu chiar solutia rezolvarii. Mintea agera a imparatului gasea pe loc cele mai bune solutii la cele mai incalcite si grele probleme. S-a raspandit vestea despre intelepciunea si bunatatea lui si venea la el puhoi de lume: imparatii vecini, oameni sarmani, targoveti, femei vaduve, copii parasiti, soti care nu se mai intelegeau si nu mai ieseau din certuri, directori si oameni cu raspunderea popoarelor, batrani, tineri, soferi, fratii si surorile lui, fratii si surorile lui de suflet, copiii lui, liote de veri si verisoare, oameni de pe strada, preoti. Era imparatul tanar si in puterea varstei. Era frumos, inalt si brunet, avea brate puternice cu care isi ridica copiii pana la cer, facandu-i sa rada in hohote cristaline. Si ii prindea apoi in imbratisari calde de niciodata nu le-a mai fost apoi frig sau teama acestor copii. Toata lumea il iubea. Si el le rasplatea iubirea cu fericirea lui. Locul preferat din palat al imparatului era bucataria - o bucatarie mare, foarte mare cu geamuri multe care dadeau spre o luminoasa gradina de zarzavat, plina de toate bunatatile pamantului. Nimic nu lipsea din aceasta gradina si toate aveau un gust.....immmmmmm, cele mai bune de pe fata Pamantului. Imparatul intra aici zilnic si gatea in fiecare zi mese bogate, cu sute de feluri care de care mai gustoase, mai domnesti, mai sofisticate, mai aratoase. Nu se putea sa nu-ti placa! Si facea totul cu atata bucurie si placere incat aromele se insuteau de la sine. Mai avea imparatul cea mai frumoasa voce de tenor auzita vreodata prin acea parte de lume si in bucataria palatului canta cantece magice care faceau sa vibreze paharele de cristaluri fine, farfuriile de portelan cu desene minunate albastre si oalele mari, albe, cu trandafiri rosii in care clocoteau vesel mancarurile cele alese: ciorbe, supe, tocanite, pasari rumenite si crocante, purcei aromati, vietelusi fragezi, musacale, sarmalute, pilafuri, budinci, placinte si cate si mai cate. Dar adevarata pasiune a imparatului, cu adevarat regala, erau torturile. Nicio masa nu se termina pana cand nu era adus tortul: inalt, mare, din destul, mustind de siropuri dulci, cu creme pufoase, cu blaturi aurii de la galbenusurile de casa, cu glazuri fondante, cu ciocolata cea mai ciocolata care a existat vreodata. Pe vremea aceea ma nimerisem si eu la curtea imparatului si m-a pus la loc de cinste si m-a purtat in toate gandurile lui si m-a imbratisat si m-a mangaiat si tare mult m-a iubit. Cand am ajuns in imparatia lui eram mica si urata si m-a ingrijit zi de zi cu dragoste pana am crescut mare si frumoasa. Intr-o zi eram atat de mare si de frumoasa ca imi facusem curaj sa-l intreb care e sensul vietii, ce e mai important pe aceasta lume si cum sa fac sa fiu un om mai bun. Dar am lasat pe a doua zi ca atunci m-am luat cu treaba. Si a doua zi cand m-am trezit plecase. Plecase pentru totdeauna spre alte taramuri unde era nevoie de sufletul lui bun. M-am intristat un timp pana cand am aflat ca iubirea mea pentru el si iubirea lui pentru mine sunt vesnice si ca este un taram unde vom fi din nou impreuna. Iar sensul vietii a ramas sa-l descopar singura si impreuna cu alti oameni minunati pe care i-am intalnit in aceasta imparatie.
Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa. E de pe vremea cand se potcovea puricele cu 700 de randuri de potcoave si sarea pana la cer. I-am spus-o si lui StatuPalmaBarbaCotCalarePeUnIepureSchiop si v-o spun si voua.

Nu-mi iese inca

poza copiata - multumesc!

Ma vreau om "cumsenalta". Adica printre altele si unul care daruieste. Vreau sa daruiesc dar nu-mi iese. Cand sa zic ca am daruit hop mi se demonstreaza ca am cerut. N-am daruit - am cerut. Adica exact opusul. Ba am avut surpriza neplacuta sa aflu ca sunt perceputa chiar asa, ca "Cea care cere". De ce nu-mi iese? Exista vreun training unde sa inveti sa daruiesti? Exista vreo carte care sa ma invete asta? Generozitatea e o virtute cu care te nasti si imi lipseste aceasta gena? Parintii mei au avut-o din plin dar s-au mai vazut cazuri cand achia sare haaat departe.

Astazi sunt optimista asa ca zic ca nu-mi iese inca. Mai am de lucru, atata tot.

Fursecuri cu dovleac

 

Am fost in cocediu la casuta mea de la tara. Si o prietena mi-a daruit o jumatate de dovleac copt. Nu aveam cum sa-l mananc singura pe tot asa ca l-am facut fursecuri. Au iesit foarte aromate si de o culoare incredibila: un portocaliu deosebit, nici de morcov, nici de dovleac - parca de apus de soare.
Ingrediente
1/2 dovleac mediu copt - cam 2 cani de miez
1 pahar de miere
1 ceasca de ulei
1 praf de copt
400 g faina
1 lingurita scortisoara macinata
Mod de preparare
Dovleacul se coace pana este patruns bine. Se taie pe jumatate si se scoate miezul de la una dintre ele. Se freaca intr-un castron miezul cu uleiul. Se adauga mierea si scortisoara. Se amesteca faina cu praful de copt si se adauga in compozitie pana devine o coca nu foarte tare. Se fac mici bilute in podul pamei si se aseaza intr-o tava pe hartie de copt (Eu nu am avut la tara dar a mers perfect fara. Nici tava nu am uns-o, nici fursecurile nu s-au lipit.). Se apasa cu o furculita fiecare biluta in asa fel incat sa ramana urme paralele bine definite. Se coace pana devin maronii pe fund fara sa se innegreasca.
N-am mai vazut asa o culoare frumoasa si calda la nicio prajitura. Imediat ce descarc pozele de pe aparatul de fotografiat care e momentan in vizita la Madrid va arat aceste culori si voua.

Voluntar la Mai Mult Verde

Ce facem? Plantam! Sambata voi fi la a treia plantare. E fantastic cat entuziasm exista pentru asta! Si stiti ce mai e fantastic? Dai atat de putin (ceva timp, energie, calm, punctualitate, bun simt, ganduri bune) si primesti mult, mult, mult: demnitate, respect de sine, bucurie, speranta, liniste, prieteni, cea mai buna mancare la ceaun, lectii de viata, experiente de nepretuit.
http://www.facebook.com/voluntarmaimultverde#!/photo.php?fbid=10150341148052493&set=a.10150341147962493.353335.182438747492&type=1&theater
Poze de pe facebook. Si undeva pe acolo prin spate si eu. Am fost in echipa cu o fata frumoasa si prietenul ei. Ea visa sa aiba un tractor, el visa sa o vada tractorita. Nici nu am simtit nevoia sa ne prezentam, parca ne cunosteam de o viata. Asa ca nu stiu nici cum ii cheama dar am petrecut cateva ore superbe impreuna. Multumesc!

Un pic de Zana

Pai se putea sa nu fiu si eu un pic de Zana? Am fost Zana Maseluta. La al doilea dinte. Primul l-am ratat pentru ca s-a pierdut. Al doilea insa, desi la fel de strurlumbatic ca si primul sau poate chiar mai rau devreme ce a sarit chiar si dintr-un pahar cu picior unde il credeam inafara oricarui pericol, a fost regasit cu o infinita bucurie si afectiune, dupa cateva minute de panica in care l-am cautat sase maini dibace prin perii de la covor, pe sub calculator, prin crapaturile parchetului, printre firimiturile de paine de sub birou si in alte locuri unde nu ajungi decat stand in patru labe si cu fundul in sus. Asa ca a putut fi fermecat de Zana Maseluta in care m-am transformat spontan la ora 2 din noapte si a fost prefacut intr-o bancnota de 5 lei. Chiar si fara bagheta, care nu stiu de ce nu a aparut odata cu puterile de Zana, mi-am strecurat dibaci, cu miscari feline, manutele sub pernita si fara sa ma sperii de lipsa de experienta, am pipait atent fiecare milimetru in cautarea celui mai mic dinte care a existat vreodata. Odata gasit, zanoasele mele puteri si-au dovedit eficienta si gata: in locul lui a aparut bancnota. Povestind asta (evident cu muuult mai multe amanunte) pagubasa in dinti a aflat de la o prietena ca pe vremea cand ei ii cadeau dintii primea cate 50 de lei pentru fiecare! Ce vremuri.... si ce sume..... Sume care l-au facut pe taica-su sa exclame: "Daca eram si eu destept sa cred in Zana asta, la cati dinti am pierdut eram boier!"

Legume

Cum devenim legume? Nu stiu cum dar mi se intampla. Poate ca obosesc sau poate ca mai iau o pauza dar cert este ca mi se intampla. Si devin leguma, nimic mai mult. Adica ma bucur de soare, seva, lumina. Daca e perioada buna din an se poate chiar sa rodesc. Suna bine, nu? E un fel de concediu de la constiinta de sine. Un concediu de la devenirea mea ca persoana. Si cu toate ca suna bine, cu toate ca e concediu, ca e fara drum, calatorii interioare si fara zbucium, cu toate ca e cu roade nu ma multumeste. Si nu-mi ajunge. Si e firesc pentru ca nu suntem legume - suntem oameni. Si daca legumele sunt perfecte in forma lor de legume noi suntem cazuti mult prea jos in forma noastra de legume. Constiinta existentei sufletului ne aduce catre starile superioare ale fiintelor vii. Ne simtim sufletul, ne definim persoana, ne exprimam fiinta interioara. Depasesc starea de leguma. E responsabilitatea mea.