A fost primul meu concert intr-o sala de teatru. Si a fost cu adevarat special. Special si ca format pentru ca nu am mai ascultasem inca doua ore un singur compozitor si pentru ca intre piese au fost citite scrisori ale lui Liszt de o actualitate cutremuratoare (anul acesta se implinesc 200 de ani de la nasterea lui). Cu adevarat un inovator si un mergator inainte pentru arta sa - scria in pliant foarte frumos ca a reinventat pianul dandu-i posibilitatile unei intregi orchestre. Si am ascultat toata aceasta minune de muzica in Sala Amfiteatru la National. Am avut bafta, iesita din standardele personale, sa stau chiar in mijlocul salii, chestie care m-a facut sa ma simt in inima spectacolului. Ceea ce m-a impresionat fata de alte sali de concerte a fost lumina - lumina de pe scena. Practic cu o dotare tehnica abolut minima - 3 reflectoare fixe in tavan au reusit sa realizeze ceva fantastic: reflectoarele luminau de sus numai mainile (nu stiu daca a fost ceva studiat sau pur si simplu din ratiunea practica a necesitatii de citire a partiturilor). Fiind luminate numai palmele aveai efectiv senzatia ca lumina izvoraste din acestea si se raspandeste apoi spre decolteu, fata, brate. Iar sursa, energia acestei lumini care izvora din palme era evident ca este muzica - ca un fel de reactie chimica a sunetelor.
Toata aceasta atmosfera - gandurile lui Liszt din scrisori si gandurile si sentimentele lui Liszt din piesele muzicale au reusit sa configureze holograma acestuia pe care parca o vedeam plimbandu-se in costum de secolul XIX undeva in spate, pe scena in arc de cerc a Salii Amfiteatru. O fi fost numai efectul paharul de vin rosu baut in foaier? Se poate pentru ca prea mirosea tare a lemn de nuc si a miez de aluna - exact ca aroma vinului, o Feteasca Neagra neobisnuit de aromata (pentru mine care sunt doar o diletanta).
Se spune ca la concertele lui Liszt femeile lesinau pe capete. Ce sa zic...era cat p-aci! Oricum sunt de astazi o lisztomaniaca!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu