http://www.divin.ro/
"Intr-o maniera foarte simpla si curata, am retrait acum experienta emotionala pe care am avut-o in copilarie. Nu am uitat niciodata cu adevarat de aceasta amintire, asa ca "descoperirea" ei nu era o revelatie propiu-zisa. Singura surpriza era intensitatea emotiilor pe care le-am simtit atunci! La vremea respectiva m-am straduit atat de mult sa le acopar sub pres incat am reusit sa ma conving singura ca experienta nu a ost importanta!
I-am impartasit cate ceva din ce traiam Surjei, care m-a intrebat cu blandete: "Acum te simti implinita?" M-am folosit din nou de intelepciunea mea interioara pentru a verifica acest lucru si i-am raspuns: "Nu".
"In acest caz, imagineaza-ti un foc de tabara si aseaza-te in jurul lui, impreuna cu toate celelalte persoane implicate in amintirea ta. In aceasta atmosfera placuta, purtati cu totii o conversatie. Incearca sa afli astfel de ce s-au comportat celelalte persoane asa cum au facut-o si spune-le ce ai simtit cu adevarat. Lasa-ti eul din copilarie sa vorbeasca in locul tau, ca si cum scena ar fi reala".
Ideea Surjiei mi s-a parut din nou buna, asa ca m-am gandit sa o pun in practic, convinsa ca nu aveam nimic de pierdut. In tot acest timp, Surja continua sa ma maseze cu multa iubire. Ea parea sa stie instinctiv in ce zone corporale aveam acumulate mai multe tensiuni, asa ca le masa mai usor, in timp ce eu continuam procesul de prelucrare interna.
Mi-am imaginat in fata ochilor mintii un foc de tabara. In jurul lui eram eu si parintii mei (care pareau mult mai tineri si erau imbracati in stilul ciudat al anilor 50). Eu aveam patru ani si paream foarte nesigura pe mine. Eul meu actual era si el de fata, asa ca m-am decis sa o invit pe fetita sa stea in poala mea, astfel incat sa se simta in siguranta si protejata.
Discutia care s-a desfasurat in jurul focului de tabara m-a surprins la culme. Nu mi-am dat niciodata seama cat de intens a suferit fetita de patru ani care am fost candva in urma acestei experiente. Se pare ca micuta avea de impartasit o mare durere ramasa neexprimata.
In sfarsit, ea a avut prilejul sa spuna ceea ce nu a putut face atatia ani la rand. Cuvinele ramase nerostite i-au iesit pe nerasuflate pe gura, ca si cum ar fi asteptat multa vreme sa se poata elibera. Cand fetita a ramas fara cuvinte, m-am intors catre parintii mei si i-am intrebat de ce s-au comportat asa cum au facut-o. Am ramas la fel de surprinsa sa aflu prin ce treceau la vremea respectiva acestia. Intelegand in sfarsit cauza durerii lor si cat de frustrati si de neajutorati s-au simtit in aceea perioada, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Sora mea s-a inecat la varsta de patru ani, iar ei isi proiectau uneori durerea pe care nu si-o puteau expima direct asupra noastra, a celorlalti copii.
Discutia din jurul focului a continuat pana cand toata lumea a spus ce avea de spus, scotand la lumina cele mai ascunse sentimente. In sfarsit, pentru prima data, micutul meu eu de la varsta de patru ani a inteles in profunzime de ce s-a intamplat ceea ce s-a intamplat atunci. In urma acestei experiente, am ramas cu o stare de pace si de intelegere reala.
I-am povestit pe scurt Surjiei experienta pe care am trait-o, iar aceasta m-a intrebat din nou daca ma simt complet linistita si impacata cu ceea ce s-a intamplat atunci. Am facut din nou o introspectie, dupa care i-am raspuns: "Nu, se pare ca mai e o problema care ma macina, dar nu-mi dau seama despre ce este vorba. Singurul lucru care mi-e clar este ca mai am de rezolvat ceva".
Nu stiam unde sa caut. Imi dadeam seama ca nu are niciun rost sa apelez la mintea mea rationala, care nu mi-ar fi putut oferi decat un raspuns logic si evident, ce nu m-ar fi putut ajuta cu nimic sa ma vindec, si m-ar fi judecat si mi-ar fi spus ca toate acestea sunt prostii.
De aceea, m-am deschis din nou in interior, abandonandu-ma in fata tacerii spiritului meu. Stiam ca daca voi primi un raspuns, aceasta era zona din care va proveni acesta. Cand tacerea a devenit omniprezenta, mintea mea s-a oprit in loc, iar eu am simtit iarasi starea de pace interioara care emana din sufletul meu. Gandurile mele au tacut, iar mintea mea s-a lasat in totalitate prada tacerii.
Din profunzimile acestei taceri am auzit cuvintele:"Trebuie sa iti ierti parintii".
Parca m-a lovit o piatra in moalele capului. Am stiut imediat ca acesta era adevarul. Era atat de evident si totusi nu-mi trecuse niciodata prin minte. De aceea mi-am imaginat din nou focul de tabara si pe parintii mei in jurul lui, impreuna cu mine. I-am iertat atunci din toata inima, cu inocenta pe care numai copiii o pot avea. In timp ce buzele mele rosteau cuvintele de iertare, am simtit ca imi explodeaza inima. Actul iertarii a fost absolut autentic si a iesit din profunzimile sufletului meu.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am fost invadata irasi de o stare de pace, care de data aceasta mi s-a parut desavarsita. Intuitia mi-a spus ca TOTUL S-A TERMINAT.
In timp ce stateam pe masa de masaj, am simtit o energie subtila, dar palpabila, care imi trecea prin maini si prin picioare, invadandu-mi apoi intregul corp. Undeva, in strafunduri, am stiut ca tumoarea incepe sa se vindece.
La scurt timp, Surja m-a avertizat cu blandete ca timpul alocat sedintei se apropie de sfarsit. Trecusera deja doua ore. Mie mi s-a parut de parca ar fi trecut doar cateva minute! M-am ridicat usor ametita, iar Surja mi-a dat un pahar cu apa.
In continuare, mi-a sugerat sa ma intorc la motel, sa beau putina supa, sa ma odihnesc si sa las procesul de vindecare sa continue. Am aprobat-o in tacere. Nu-mi ardea deloc de vorbit, asa ca m-am pregatit sa cobor de pe masa de masaj.
In sinea mea, mintea ganditoare a preluat din nou controlul, spunandu-mi lucruri de genul: "La urma urmelor, nu s-a intamplat mare lucru! Bun ai descoperit o amintire veche - si ce daca?... Ai mai facut astfel de lucruri si inainte... Totul s-a petrecut in imaginatia ta..." si asa mai departe.
M-am dat jos de pe masa, cu mintea sporovaindu-mi in continuare si m-am aplecat sa imi iau hainele. In timp ce incercam sa imi pun pantalonii, am simtit ca imi pierd echilibrul. M-am vazut nevoita sa iau un scaun si sa stau jos.
In acea clipa mintea mea rationala a incetat complet cu criticile si s-a focalizat in otalitate asupra corpului meu. Prin minte mi-au trecut ganduri de genul: 'La naiba! Se intampla ceva - ceva important!" Instinctiv mi-am mangaiat burta, ca sa vad daca nu cumva umflatura a disparut instantaneu. Chiar daca nu disparuse, carnea nu mai era atat de intarita, ci mi se parea mai moale. "Probabil ca visez, mi-am zis in sinea mea. Este imposibil ca lucrurile sa se deruleze atat de rapid". Mintea mea a luat-o razna. Pur si simplu, nu intelegeam ce se intampla. Imi era extrem de rau. Singurul lucru pe care mi-l mai doream era sa ma odihnesc intr-un pat.
........................................
Procesul de prelucrare interna a continuat de-a lungul intregii zile, dupa care a urmat un somn agitat. Dimineata m-am trezit slabita si vulnerabila, fara sa inteleg nimic din ceea ce mi se intampla. Totul s-a petrecut atat de rapid. Era ca si cum moleculele corpului meu ar fi intrat in vibratie, transformandu-se incredibil de repede. Cand mi-am atins cu mana abdomenul umflat, care inainte era dur, la fel ca in timpul sarcinii, acesta mi s-a parut la fel de moale ca o piftie.
Timp de trei zile m-am simtit slabita si dezorientata, ca si cum as fi fost expusa. Corpul meu parea sa stie insa ce are de facut. Un singur lucru mi-era absolut clar: progresul nu avea nimic de a face cu "eul" meu, ci era controlat in intregime de intelepciunea corpului meu, care imi transforma celulele intr-o maniera precisa si ordonata, cu acordul lor, fara ca eu sa trebuiasca sa ma gandesc la acest proces.
In mod paradoxal, mintea mea a tacut de tot, fara sa mai faca niciun comentariu. Ii era evident ca lucrurile se desfasoara asa cum trebuie, fara interferentele ei. De aceea, nu mai avea nimic de comentat. Pacea care m-a cuprins era desavarsita. Ma simtea inocenta, la fel ca un copil mic, si perfect multumita de faptul ca nu intelegeam ce se intampla in interiorul meu. Am continuat sa ma relaxez in acea stare de acceptare omniprezenta. Inteligenta intelepciunii mele corporale isi facea linistita treaba, desavarsindu-si miracolul intern si tot ce puteam face eu era sa ma odihnesc si sa ma abandonez in totalitate.
In aceasta stare de spirit prin minte mi-a trecut gandul ca pana atunci am crezut ca tumoarea era cea care se cramponeaza de mine in timp ce in realitate eu eram aceea care se crampona de ea, pentru a ma proteja astfel de o amintire dureroasa si de emotiile asociate cu ea. Cand am descoperit in sfarsit tiparele emotionale care stateau la baza tumorii, rezolvandu-le o data pentru totdeauna, ratiunea de a exista a acesteia a disparut, iar ea a inceput sa se vindece." pag. 38-43
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu