Viziunea cu elicopterul

E a mea, dar poate va regasiti.
Mi se intampla cand inca vedeam lumea ca o poza. Stiti cum...te uiti prin obiectiv, focalizezi si tac...iese poza. Familia mea, obiectiv, focalizez, tac si poza. Cariera mea, obiectiv, focalizez, tac si poza. Corpul meu, obiectiv, focalizez, tac si poza. Si tot asa. Eram un album de instantanee. Imagini separate, unele vechi, mai rupte pe la colturi, altele noi, high-definition, color, lucioase.
De atunci am parasit albumul si am lasat sa curga in curcubeu culorile prin raul vietii mele.
Dar asta a fost dupa ce am avut viziunea cu elicopterul. Din cauza ca fotografiatul din fata are limitele lui, mai ales pentru grupuri, in care unele persoane trebuie sa stea mai in fata iar altele mai in spate si chiar in peisaje unele imagini iti sunt mai apropiate iar altele mai indepartate, am simtit ca pe un repros interior faptul ca asez persoanele in poza functie de importanta lor pentru mine. Ma durea asta..... Am tot schimbat locurile, am adus mai in fata copiii, apoi pe mama, apoi casa si tot asa dar nu-mi trecea jena. Asa ca am chemat in mintea mea un elicopter. A venit cu zgomot mare, facand o mica tornada cu elicea lui imensa. M-am aruncat pe bancheta din spate si am facut semn pilotului sa se ridice. Ooooooooo, ce surpriza sa vad totul de sus! Pai gata, m-am prins imediat ca totul are importanta, ca nimic nu e mai in spate si nimic mai in fata. Ca totul este un tot si mai mult decat atat, de acolo de sus se vede clar ca toate sunt unite, conectate, legate. Unde mai pui ca vezi pana departe si in toate partile.
Am aterizat cu bine in viziunea mea cu elicopterul si am imbratisat totul. Printre altele am inteles ca nu are rost sa fac ierarhizari. Nu e cazul, pentru ca toate au aceeasi importanta. E mai degraba ca intr-un coktail: fiecare ingredient are contributia lui la gustul plin si savuros al vietii. Asa minunata cum e ea......