Nichita Stanescu

A Unsprezecea Elegie

Intrare-n muncile de primavara

I

Inima mai mare decît trupul,
sarind din toate partile deodata
si prabusindu-se din toate partile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugatoare ploaie de lava,

tu, continut mai mare decît forma, iata
cunoasterea de sine, iata
de ce materia-n dureri se naste din ea însasi,
ca sa poata muri.

Moare numai cel care se stie pe sine,
se naste numai cel care îsi este
siesi martor.

Ar trebui sa alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întîi
sa-mi întorc sufletul
spre nemiscatorii mei stramosi,
retrasi în turnurile propriilor oase,
asemenea maduvei,
nemiscati
aidoma lucruilor duse pîna la capat.

Pot sa alerg, pentru ca ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru ca numai ceea ce este
nemiscat în el însusi
se poate misca,
numai cel care e singur în sine
e însotit; si stie ca, nearatata, inima
se va prabusi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
sparta-n planete, se va lasa cotropita
de vietati si de planete,

sau
întinsa va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept strain.



II

Totul e simplu, atît de simplu încît
devine de neînteles.

Totul este atît de aproape, atît
de aproape, încît
se trage-napoia ochilor
si nu se mai vede.

Totul este atît de perfect
în primavara,
încît numai înconjurîndu-l cu mine
iau cunostinta de el,
ca despre-o rasarire de iarba marturisita
de cuvinte gurii care le rosteste.
marturisita de gura inimii,
de inima sîmburelui ei,
cel în el însusi nemiscat, aidoma
sîmburelui pamîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de brate ale gravitatiei,

strîngînd la sine totul si deodata
într-o îmbratisare atît de puternica,
încît îi sare printre brate miscarea.



III

Voi alerga, deci, în toate partile
deodata,
dupa propria mea inima voi alerga,
asemeni unui car de lupta
tras din toate partile simultan
de o hergelie de cai biciuiti.



IV

Voi alerga pîna cînd înaintarea, goana,
ea însasi ma va întrece
si se va îndeparta de mine
aidoma cojii fructului de samînta,
pîna cînd alergarea
chiar în ea însasi va alerga, si va sta.
Iar eu ma voi prabusi asemeni barbatului tînar
Întîmpinîndu-si iubita.



V

Iar dupa ce voi fi facut ca alergarea
sa ma-ntreaca,
dupa ce
miscîndu-se-n sine va sta
ca de piatra, sau
mai degraba asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
ma voi privi în toate lucrurile,
voi îmbratisa cu mine însumi
toate lucrurile deodata,
iar ele
ma vor azvîrli înapoi, dupa ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.



VI

Iata-ma
ramînînd ceea ce sînt
cu steaguri de singuratate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgîndu-ma de pretutindeni,
smulgîndu-ma de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, si
din stînga mea, de deasupra, si
de dedesubtul meu, plecînd
de pretutindeni si daruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele,
pamîntului - aer,
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.



VII

... trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însusi
în prezenta sferelor,

mirat stînd în fata soarelui,
asteptînd cu rabdare sa-i creasca luminii
un trup pe masura.



VIII

A te sprijini de propriul tau pamînt
cînd esti samînta, cînd iarna
îsi lichifiaza oasele albe si lungi
si primavara se ridica.

A te sprijini de propria tara
cînd, omule, esti singur, cînd esti bîntuit
de neiubire,
sau pur si simplu cînd iarna
se descompune si primavara
îsi misca spatiul sferic
asemenea inimii
din sine însasi spre margini.

A intra curatit în muncile
de primavara,
a spune semintelor ca sînt seminte,
a spune pamîntului ca e pamînt!

Dar mai înainte de toate,
noi sîntem semintele, noi sîntem
cei vazuti din toate partile deodata,
ca si cum am locui de-a dreptul într-un ochi,

sau un cîmp, pe care-n loc de iarba
cresc priviri - si noi cu noi însine
deodata, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
sa fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul carora traim
si pe care
inima noastra le-a nascut.

Dar mai înainte de toate,
noi suntem semintele si ne pregatim
din noi însine sa ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poarta numele primaverii...

A fi înauntrul fenomenelor, mereu
înauntrul fenomenelor.

A fi samînta si a te sprijini
de propriul tau pamînt.