De dat mai departe

Le-am primit pe mail. Nu stiu cine le-a scris (erau semnate exact asa ca aici) dar ii multumesc si celei care mi le-a trimis si celui care le-a scris. Au ajuns la mine cand am nevoie. Le dau si eu mai departe.
Multumesc!

Bicicleta lui Dumnezeu

Într-o seară, un tânăr, se apropie de Maestru, şi-l întrebă: Cum pot fi sigur că ceea ce fac eu în viaţă este pe placul lui Dumnezeu? Maestrul, surâzând îi spuse: într-o noapte, adormind, am visat următoarele: o bicicletă cu două locuri, un tandem, şi l-am văzut pe Dumnezeu în spatele meu pedalând. După un timp, Dumnezeu mi-a sugerat sa schimbăm locurile. Am fost de acord, şi din acel moment, viaţa mea s-a schimbat, viaţa mea n-a mai fost aceeaşi. Dumnezeu dădea vieţii mele fericire şi emoţii. Ce s-a schimbat când am inversat locurile? Când conduceam eu, cunoșteam pe de rost strada, curbele, suișurile, coborâșurile. Era aceeaşi stradă monotonă, era … aceeaşi. Era întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte. Dar când a început să conducă El, El ştia scurtături nemaivăzute, sus între munţi, traversam locuri stâncoase cu viteză maximă, aproape să-mi rup gâtul. Tot ceea ce reuşeam să fac era să mă ţin în şa. Chiar dacă părea nebunesc, el îmi zicea: pedalează! Pedalează! Când deveneam îngrijorat, îl întrebam: Doamne, unde mă duci? Dar El nu-mi răspundea nimic, doar surâdea. Deodată, nu ştiu cum, am început să mă încred. Repede, am uitat viaţa monotonă şi am intrat în aventură, şi ziceam: Doamne, mi-e teamă! Dar El, se uita înapoi, îmi lua mâna şi dintr-o dată, mă linişteam. M-a dus printre oameni de care aveam nevoie, oameni care m-au vindecat, m-au acceptat şi s-au bucurat. Ei ne-au dat daruri pentru drum, pentru călătoria noastră. Dar Dumnezeu mi-a zis: Împarte darurile primite, sunt bagaje în plus, sunt grele. Şi le-am împărţit persoanelor cu care ne întâlneam în drum, şi, mi-am dat seama că, atunci când împărţeam eram eu cel ce primeam şi totuşi bicicleta noastră era uşoară.

La început nu m-am încrezut în El, mă gândeam că mă va duce cine ştie unde. Dar el cunoştea secretele bicicletei, ştia cum să încline bicicleta când venea o curbă, ştia să sară ca să evite locurile stâncoase, zbura ca să evite locurile înfricoşate. Iar eu, învăţ să tac şi să pedalez în locurile cele mai ciudate, încep să mă bucur de panorama care se iveşte la orizont, de vântul care îmi bate în faţă şi de … tovarăşul meu de drum. Şi când nu mai sunt sigur că pot merge înainte, El îmi surâde şi-mi zice: Nu te îngrijora! Eu conduc, tu pedalează!



Viaţa e o oglindă

Renato, aproape că n-o văzu pe doamna ce stătea într-o maşină oprită pe marginea drumului. Ploua tare şi era întuneric. Dar, şi-a dat seama că doamna avea nevoie de ajutorul său. Opri maşina şi se apropie. Maşina doamnei era aproape nouă. Se vedea pe ea. Doamna, ce avea o oarecare vârstă, se gândi că poate era un răufăcător, un hoţ, părea sărac şi flămând. Renato şi-a dat seama că doamnei îi era frică şi i-a zis: „Sunt aici să vă ajut, nu vă faceți griji. De ce nu mergeţi în maşina mea până eu repar maşina dvs? Doamna făcuse o pană.

În timp ce ploaia cădea necontenit, Renato se aplecă, puse cricul şi începu să schimbe roata. A reuşit să repare pana, în ciuda faptului că hainele sale …numai a haine nu mai arătau. În timp ce strângea şuruburile roţii, doamna se apropie şi începu să vorbească cu el. I-a povestit că nu era din părţile acelea, şi nu ştia ce s-ar fi făcut dacă el n-ar fi oprit. Renato surâse, terminând treaba. Doamna a întrebat cat îi datora. Dar Renato nu se gândea la bani, lui îi plăcea să ajute oamenii, aşa era el. Şi spuse: „Dacă într-adevăr vreţi să mă plătiţi, data viitoare când întâlniți pe cineva ce are nevoie de ajutor, amintiţi-vă de mine, şi dați acelei persoane ajutorul de care are nevoie. După câțiva kilometri, doamna opri într-un mic restaurant. Ospătăriţa veni şi-i aduse un prosop să-şi uște părul. Zâmbea. Doamna văzu că ospătara era însărcinată în ultimele luni şi se miră că cineva este atât de amabil, chiar dacă nu se simte tocmai bine. Atunci îşi aminti de Renato. După ce a terminat de mâncat, şi după ce ospătara era la altă masă, doamna ieşi din restaurant. Ospătara, îndreptându-se spre masa doamnei, văzu ceva scris pe un bileţel, pe masă, şi o suma importantă de bani, alături. Începu să plângă, când a început să citească ce era scris: „Ţine tot restul. Cineva m-a ajutat azi şi vreau să te ajut şi eu pe tine. Dacă vrei să-mi restitui aceşti bani, nu lăsa ca acest cerc de iubire să se închidă … ajută pe cineva!”. Mai târziu, în timp ce ajunsese în camera ei, obosită, se apropie de patul unde dormea soţul ei, dar nu vroia să-l trezească pentru că înainte de a adormi se agitase mult. Se gândea la doamna şi la banii pe care-i lăsase pentru ea. Şi câtă nevoie aveau de acești bani, gândindu-se la micuţul care se va naşte. Apoi zâmbi, îi mulţumi lui Dumnezeu, se întoarse spre soţul ei, îl sărută duios, şi-i spuse: „Totul va fi bine. Te iubesc … Renato!”



Şi asta va trece


Fiecare avem parte de clipe plăcute sau mai puțin plăcute. Cum trecem peste ele? Iată o istorioară veche și simplă care ne poate determina să medităm mai mult la sensul vieții decât o facem de obicei.

Regele David a chemat la el într-o zi un bijutier şi i-a dat următoarea poruncă:

- Fă-mi un inel care sa fie în stare a schimba proasta mea dispoziţie în bună dispoziţie şi invers ori de câte ori voi privi spre el. Dacă-l vei face în timp de o săptămână, te voi compensa împărăteşte; în caz contrar îţi voi tăia capul.

Bijutierul a ieşit din palatul regal profund consternat. Era conştient că s-a terminat cu viaţa lui. În curtea palatului, micul Solomon care se juca liniştit, remarcă tristeţea bijutierului şi dori să afle pricina ei. Când sărmanul om îi povesti cele întâmplate, Solomon izbucni în râs:

- este destul să-i faci un banal inel de cositor, gravând pe el cuvintele următoare: „Gam zeia vo” – „Şi asta va trece”. Numai atât. Dacă tatăl meu va vedea inelul când va fi bine dispus, el va deveni îndată serios, iar dacă este neliniştit, o singură privire fixată asupra inelului va face să dispară supărarea de pe faţa lui.

Cât de simplu! Patru cuvinte care ne pot determina schimbarea stării. E bine să trăim clipele, încercând să nu ne lăsăm duși prea mult de val pentru că timpul real are o singură direcție: numai înainte.





Fara cuvinte,

Acelasi