Fericirea

Stiu ca veti fi de acord cu mine cel putin la urmatoarea afirmatie: imi doresc sa fiu fericit/a (fericire = aceea stare de bine subiectiva). De aici incolo s-ar putea sa nu mai am adepti. Ce, ma cam sperie perspectiva asta? Ah, cum ne dorim toate sa fim niste zeite adorate in fiecare clipa si cat de razbunatoare putem fi cand o miime de secunda adoratorii, dand dovada de o oarecare trezire din vis isi mai vad si de treburile lor...
Totusi, cu toate riscurile, simt ca e important (pentru mine evident) sa va impartasesc o experienta personala a trairii fericirii. Si fiindca mi s-a intamplat, cred in ea. Cred si in lucruri care nu mi s-a intamplat, revelate altora dar asta nu inseamna ca am vreo asteptare sa credeti si voi. Totusi o spun ca pe o marturie buna - marturia existentei fericirii.
Eram mai tanara cu vreo 15 ani. Si rulam inca programul in viata mea: sotia perfecta, gospodina perfecta, fiica perfecta, prietena perfecta, mama perfecta, inginera perfecta, etc dar perfecta = fericire. Multumesc Doamne ca am scapat de asta!
Era o zi de primavara timpurie. Nimic nu imi dadea de inteles ca s-ar putea intampla cel mai important lucru din viata mea. Dimpotriva. O suita de evenimente ma adusesera la limita suportabila a rezistentei fizice si psihice. Realitatea alerga mai repede decat mine si valul de tsunami postcutremur determinat de marirea fisurilor din toate aceste "perfectiuni" descrise mai sus imi sufla in ceafa si stiam ca ma va acoperi. Aveam doi copii mici, minunati dar care inca nu isi legau singuri sireturile. Lucram ca sef de serviciu productie la o firma privatizata dupa o metoda originala si care nu mergea de nicio culoare. Eram casatorita de vreo opt-noua ani cu barbatul vietii mele (un om minunat de altfel) si de mult nu ne mai vedeam decat ca doua egouri cu sabii ascutite. Locuiam in casa visurilor mele dar aproape ca se prabusea pe noi (nici acum nu e cu mult mai imbunatatita). Catigam bine dar mult mai putin decat aveam datorii. Practic a doua zi dupa ziua de salariu nu mai aveam niciun ban (de ce din tot ce am scris pana acum ca fiind naspa asta ma atinge cel mai mult?). Am plecat de dimineata catre un santier la vreo 80 de km, cu un ARO, condus de unul dintre cei mai tacuti soferi ai nostri. Zaceam in dreapta, cu mintea ocupata de disperare, cu sufletul ocupat de un mormant deschis, cu fiinta mea interioara negata cu imaturitate. Cazusem. Si totul se prabusise in jurul meu.
La un moment dat am parasit drumul national si am luat-o pe un drum forestier printr-o padure tanara. Plouase si copacii subtiri, inalti, aliniati aveau trunchiurile complet negre. Pe ramurile foarte subtiri, mult deasupra solului, se vedeau muguri verzi. Am vazut imaginea asta ca un fel de film derulat inafara mea. Si apoi am simtit. Am simtit pur si simplu ca sunt altceva, ca nu am nimic de a face cu tot ce era in jurul meu. Eram intr-o superba stare de bine pe care nu o mai simtisem niciodata. Traiam dar fara sa depind de aer sau de corp, totusi intr-o totala armonie cu tot. Asta e descrierea mea de astazi. Atunci doar am simtit - am simtit fericirea. Evident ca aceasta clipa de iluminare s-a terminat. Masina mergea pe drumul greu. Disperata ca ma indepartez fizic de ceea ce tocmai traisem am pus mana ferm pe bratul soferului, speriindu-l de moarte. Noroc ca omul era de un profesionalism desavarsit si a miscat doar foarte putin volanul si a pus frana (Doamne cum il chema? Georgel parca.) "S-a intamplat ceva doamna Monica?" Ce era sa spun? Am mintit cu usurinta (skilul meu dintotdeauna): "Vazusem un iepure". Mereu vedeam pe drumul ala iepuri....
Nu am uitat ce am simtit. Si nici nu am cum sa uit. E clipa mea de iluminare. Chiar atat de norocoasa sunt! :) Dupa ce am simtit asta evident ca nu mai sunt dispusa sa-mi mai fac planuri, sa mai vizualizez mental situatii perfecte in care as fi fericita (eventual intr-o imbratisare pasionala cu Bruce Willis), sa meditez la dorinte dorite cu intensitate, sa fac exercitii de meditatie care sa ma aduca macar in preajma fericirii... Nu mai sunt dispusa la niciun efort ca sa obtin repetarea acestei trairi. Dar sunt deschisa catre a lasa sa fie si catre a fi constienta de ceea ce e.