Cica, se spune, ca esti ceea ce mananci. Ei bine eu zic ca esti si ceea ce muncesti. Am vazut in cei 18+2 ani de cand muncesc ca angajat prin diferite firme (7 pana acum. Or fi multe, or fi putine?) ca de acolo iti faci prieteni, de acolo afli ce se mai intampla si alegi ce sa-ti placa, de acolo pleci fericita, nervoasa, furioasa, depresiva, multumita, cu 2cm mai inalta, etc. Spre acolo se indreapta 99,9% din ganduri. De acolo iti alegi modelele de viata. De acolo iti vine cheful de viata sau de duca.
Asa ca iata joburile mele.
M-am tot gandit cum sa le sciu si,cu reflexele de inginer,as fi facut repede un excel cu un cap de tabel beton, sortat dupa data si cu o functie de calcul a satisfactiei personale dupa cel putin trei criterii: banii, seful si biroul. Ma abtin cu greu dar parca totusi o schema logica imi ramane in cap si ma voi ghida dupa asta. Alfel mi-e teama ca va fi numai un lung sir de lamentari despre cat de mult am muncit eu si cat de putin mi-a ajuns plata lor. Si un dram de adevar o fi si in asta daca am colectat un buget impresionant de datorii si nici nu intrevad ziua in care voi ramane fara ele.
Primul a fost dupa bac si dupa esecul de la admiterea la medicina. Operator calculator la Oficiul de calcul (exista un astfel de oficiu) la o mare uzina din Targoviste. L-am obtinut cu pile ca tata fusese ceva mare politic pe la uzina asta. Altfel, dupa repartitia de la liceu trebuia sa lucrez ca electrician. Parca la bobinaj sau ceva de genul asta. Odata cu mine s-au angajat si alti colegi. Astia fara pile, pe la locurile lor de repartitie. Ma mai intalneam cu ei in pauza de masa. Adica le faceam vizite ca pe mine nu ma cauta nimeni. (De ce? O sa raspund la aceasta intrebare vreodata dar numai cu trei randuri de manusi. Trebuie sa am grija de mine!).
Muncitorii erau platiti in acord. Si trei tipe, in doua schimburi calculam aceste plati. De fapt un calculator calcula. Noi introduceam datele dupa niste carnete soioase care puteau a urina, pilitura de fier si vaselina (munti de astfel de carnete ni se aduceau zilnic), completate, cu scrisuri execrabile, de normatoare. Cea la care picasem eu era o femeie masiva, nespalata, urata ca dracu, necioplita si cu un vocabular din care nu intelegeam mai mult de doua trei cuvinte. Tineti cont ca abia implinisem 18 ani si mai tineti cont ca 18 ani din 1985 inseamna 15 de acum, ca maturizare psihica. Eu am avut ghinionul sa ma si loveasca soarta la 16 si sa raman asa, esuata intr-un mal, pana m-am trezit buimaca in maturitate. Ei bine, faceam inregistrarile fara greseala. Asistasem la o cearta intre femeia asta dezgustatoare ( mirosea cumva special si m-a luminat o colega cand mi-a soptit: Asta iar miroase a p... Deci un barbat o dorea!) si o colega pentru o greseala in salariul unui muncitor. Si nu-mi trebuia asa ceva. Deci de frica lucram bine. Aveam trei monitoare asezate intr-o magazie de benzi de calculator, in spatele marii sali a calculatorului Felix. Daca nu ati vazut asa ceva (calculatorul Felix) ati pierdut mult. Erau asezate astfel incat nu ne puteam privi una pe alta. Deci nu prea aveam cu cine sa fac conversatie. In zilele in care nu aveam carnete citeam sau tricotam (pe furis ca nu aveam voie). Si oricum singurul subiect de conversatie era cum sa faci sa nu ramai gravida. Nu ma interesa inca. Pentru ca eram singura care lucra fara greseli, cand nu mai exista timp pentru corecturi ma chemau duminica pe mine de acasa. Stateam in blocul din fata uzinei. Era deci cumva convenabil. Colegele mele aveau in general casnicii reusite. Una insa a divortat de un tip pe care il iubea la nebunie, dar nu o placea soacra-sa. Suferea ingrozitor! Alta, era casatorita cu un nebun (psihologul firmei) care avea doi copii mici din prima casatorie. Intr-o zi la schimbul doi, asta a navalit pe usa si a tarat-o pe nevasta-sa de par pana la iesire ca sa-i reproseze ca le lasase copiilor televizorul deschis. Oricum nu aveai ce vedea pe vremea aia.
Sefi erau doi foarte buni profesionisti de la care am invatat multe. De la inaltimea olimpiana a expertizei lor in IT, imi dadeau voie sa joc, pe primul PC pe care l-am vazut (un dulap ceva mai ingust decat celelalte, cu un mic ecran colorat) un joc in care trebuia sa cauti o comoara printr-un labirint de pesteri. Nu o gaseam niciodata dar dadeam de tot felul de obstacole care ma intorceau la intrarea in pestera. Dupa un timp am gasit-o. Si jocul s-a terminat. Nu am mai aflat cum sa-l incep din nou si probabil ca a fost singura data cand am regretat ca am gasit o comoara. Din salariu imi plateam meditatiile (la Buucresti de data asta) dar imi cumparam si haine si incaltaminte, asa ca eram destul de eleganta. Din primul salariu am cumparat cadouri mamei. Poate si pentru sora-mea? Nu-mi mai amintesc. Dar cadoul pentru mama era un vas din sticla care pare sparta in mii si milioane de bucatele. Il am acum la mine, umplut cu nisip si scoici de la Marea Neagra si de la Marmara.
Castigam mult, putin? Putin. Munceam mult, putin? Putin. Puteam mult mai mult. Am vazut la celelalte joburi.
Am lucrat aici doi ani. Dupa al doilea esec la medicina m-am hotarat sa renunt. Era poate una dintre primele mele decizii mature: luasem o nota mai mica decat prima data si faceam mult mai multa pregatire.
Imi placea ce faceam? Nu!
Dupa al doilea an, am luat in vara la facultate si am plecat in toamna de acasa la Ploiesti. Mi-am luat cartea de munca si am pus-o bine pentru cinci ani. Nu se angajau studenti. Al doilea job al meu a fost deci de inginer, dupa ce am terminat facultatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu