Joburi 5

Nu va uitati dupa joburi 4 pentru ca inca nu am putut sa-l scriu.
Stateam eu bine la jobul meu, unde, pe valul dezvoltarii imobiliare aveam mult de lucru, cand primesc o oferta pe care nu pot sa o refuz: salariu dublu.
 Motivata de plansul copilului cand il duceam la cresa dimineata (mai mult un oftat interior), de imaginea ochisorilor tristi si a privirii disperate cand ma departam un centimetru de ea dupa ce o luam acasa seara, vad in sfarsit posibilitatea achizitionarii unei bone, cel mai de lux articol pe care mi l-am permis vreodata. Desi cateva investigatii printre prieteni imi spun clar ca nu ar fi chiar jobul cel mai potrivit, ba si dupa ce seful ma atentioneaza (cand i-am refuzat contraoferta) ca "sunt mai agresivi pe piata ca noi", aleg sa accept oferta lor si incep sa caut bone. Dintr-un noroc chior gasesc (povestea cu alesul bonelor alta data. Merita sa fie scrisa!).
In prima luni ma duc la munca. Seful meu are sub 30 de ani si mai am o colega de 24. Toti ceilalari (manageri de proiect, sef de santier, economisti, juristi, HR, marketing) f tineri. Eu implinisem 40. Mi-am gasit foarte greu locul. Am scapat nesperat de repede de "dumneavoastra" si "doamna Monica" si am simtit o adevarata usurare cand s-a intamplat.
Tipul care ma angajase, un roman trait in America de cand era sugar, un om extraordinar, peste 50 cred, foarte echilibrat, desi era directorul departamentului alesese sa nu ne bata la cap cu absolut nimic. Ne raspundea numai la intrebari, solicitari, etc. Avea o tinuta profesionala  perfecta si o cerea si de la noi. Ne imprietenim imediat si dupa vreo cateva luni il invitam sa vina cu noi la opera. Ii cunoaste pe ai mei si se arata incantat de seara petrecuta impreuna. Mi-a parut tare rau cand a plecat si mai ales cum. Nu mai stiu nimic de el.
Incep doua proiecte mari si intru in echipele de proiect, ca specialist in contractare. Un puternic departament juridic facea regulile jocului. Dar din punct de vedere comercial eu eram responsabila. Imi descopar pasiunea vietii mele si imi fac iluzii ca asta e ce voi lucra de acum incolo. Iar cand faci ce iti place ai mari sanse sa fi fericita. Si am fost. Dupa o perioada tulbure dar care nu ma afecta pe mine, vine o restructurare si suntem reorganizati. Seful meu de acum, o sa-i spun carmaciul, avea numai doua dorinte: sa iasa ca el si sa nu aiba nicio responsabilitate pe tema asta. Se credea diplomat, dar nu era. Avea un singur scop si absolut tot carmea intr-acolo. Accesul se facea cu cartele (inclusiv la buda) si lunar se listau inregistrarile. Trebuia sa fii capabil sa explici absolut toate iesirile din birou. Organizeaza altfel birourile si si-l posteaza pe al lui ca o catedra in fata unei clase. Tot timpul scria ceva si sunt mai mult ca sigura ca era textul din "Operatiunea Monstru": " Nu mai merg in delta decat singur!".
Nu ceream decat sa fiu lasata sa lucrez si nu ma pot plange, era mult de lucru. Unul dintre proiecte era in engleza si aproape toti din echipa o vorbeau impecabil. Imi foloseste si mie, care sunt pe la nivelul beginner 2, ba chiar mai fac niste cursuri cu o tipa super si care mai face lumina prin gramatica mea de balta. Facand contracte, rapoarte, analize, grafice, etc in engleza parca ceva sinapse noi mi se formeaza pe tema asta.
Pentru ca sunt implicata in selectia arhitectilor am sansa sa cunosc aceasta lume care incepe sa ma fascineze. Incep sa vad cu adevarat ce e frumos la o cladire si Bucurestiul imi pare muuult mai atragator. Practic m-am impacat cu orasul, cu toate ale lui, bune si rele.
Nu reusesc insa sa vorbesc aceeasi limba cu patronul si imi reproseaza adesea intr-un stil pe care nu pot sa-l caracterizez decat schizofrenic. Cand se suspenda proiectele la inceputul crizei imobiliare aleg sa plec.
M-as intoarce oricand in comercial si mi-am facut ceva planuri ca in viitor sa fac un MBA pe tema asta. Daca e sa lucrez pana la 65 de ani, cum se zvoneste, la batranete nu ma vad facand altceva: ori tricotez ori contractare.