Subiect de actualitate

Miercuri este ziua mea. Sarbatoresc 43 de ani cu mine.
Cand m-a nascut, mama i-a scris tatei un bilet (ca pe atunci nu era liber la vizite in maternitate chiar din prima zi): E fata si e foarte urata.
 Speriata poate de uratenia micului copil de 2,5 kg, patat pe fata cu un mare morcov portocaliu si cu frunze verzi. Se pare ca da, m-am nascut cu un mare morcov pe fata. Sau asa spune mama ca eu de cand ma stiu, ma stiu fara morcov si nici in poze nu se vede asa ceva. O fi fost numai impresia ei? Tata vine la spital si se uita amandoi printr-un mare geam intr-un mare salon cu copii nou nascuti ( si frate pe vremea aceea chiar se nasteau multi ca nu aveai de ales - era datorie de stat!). Si tata zice: Daca ar fi asa ca ala nu ar fi chiar urata, alegandu-ma din prima dintre multele sarmalute (sute imi imaginez eu, avand in vedere date statistice oficiale din acele timpuri si din acele locuri - Targoviste) pe care le priveau prin geam. Oare cum a simtit tata ca eram eu? Sau chiar eram cea mai urata dintre toti si asta a fost reperul? Inclin a cred ca a simtit asa cum am simtit si eu cand mi-au adus-o pe Ema ca era chiar copilul nascut de mine, desi am nascut prin cezariana cu anestezie totala si am facut cunostiinta abia cand avea trei zile. Mama povesteste mai departe senina cum din cauza monstrului pe care il nascuse a ascuns ziua cand trebuia sa iasa din spital de rusine. Dar colegii ei afla si ii fac surpriza sa o astepte pe trepte, chiar la iesire. Saraca, cat de tare s-o fi rusinat! Ajungand acasa imi povesteste ca si ei si bunicii le-a fost frica sa puna mana pe mine ca sa ma schimbe, de teama sa nu ma rupa pentru ca eram tare slaba. Dar a venit tata si cu mainile lui ferme m-a infasat in ceea ce astazi se numeste pozitie gresita, adica cu picioarele perfect intinse, prinse in scutece care imobilizeaza mainile complet pe langa corp si apoi legate cu bete (o panglica lunga tesuta, ca un fel de sfoara trainica pe care nici Coperfield nu ar putea sa o invinga). Nu e bine ca s-a renuntat la asta? Numai pentru atata lucru si bebelusii ar trebui sa fie muuuult mai fericiti. (Uite vezi ce dor imi este de tata?) Aceste prime ingrijire se pare ca totusi mi-au facut bine pentru ca dupa doua luni nu mai aveam nicmic din uratenia de la nastere (sau asa zice mama) devenind chiar mai draguta decat o verisoara de-a mea nascuta pe 5 august (de 4 kg, grasa si frumoasa) si cu care se pare ca ma compara "lumea". Poate ca mama nu m-a placut cand m-a nascut dar nu i-au trebuit decat doua luni ca sa ma iubeasca. Si de atunci ma iubeste continuu, desi nu mi-a spus niciodata.
Da, patru august a fost prima zi din viata mea. Se pare ca, dupa toate calculele astrologice, m-am nascut intr-o zodie extrem de norocoasa - zodia leu, care mi-a conferit din start toate sansele de a ma realiza ca un adevarat lider, m-a inzestrat cu tot ce as avea nevoie ca sa conduc lumea. Semnul acestei zodii este soarele si se pare ca ai cu atat mai mult sansa de a se invarti totul in jurul tau cu cat te nasti la o ora in care semnul zodiei este mai puternic. Pai, nu o sa va vina sa credeti dar m-am nascut fix la 12.30 ziua (si inca nu era faza cu ora de vara). Ce sa vrei mai mult de la stele? Si-au facut datoria cu varf si indesat!
Asta e cu nasterea mea acum 43 de ani. As vrea sa-mi pot aminti pe mama si tata tineri (de 26 si 27 de ani), pe mamaia tanara si ea (60 de ani), harnica si puternica, stapanind vremurile si vremea, pe tataie sfatos si curios, rabdator tare de statea ore in sir sa-mi povesteasca povesti, dormind pe jos, langa pat pentru ca eu sa dorm in locul lui. Nu l-am cunoscut decat pana la 7-8 ani dar stiu ca ma iubea tare. Am o poza frumoasa in care am cel mult doi ani: in curte la mamaia (unde am locuit pana la 4 ani cand ne-am mutat la oras si unde mi-am petrecut TOATE vacantele), privind la o caciula plina cu boboci de rata, pe vine ca sa-i vad de aproape si cu mainile la piept ca si cum vroiam sa ma abtin de ai mangaia (lucru probabil interzis), in timp ce mamaia le da de mancare.
Nu ma mai duc de ceva timp in satul in care mi-am petrecut primii ani de viata dar exista o legatura organica, fire reale, ca venele si arterele prin care curge fluidul incarcat cu mirosurile, sunetele, imaginile, chipurile si intamplarile din acea parte a lumii. Si legatura asta nu poate fi rupta. Casa in care am trait primii ani este casa construita de bunicii mei dupa ce s-au luat, cand aveau numai 19 ani. A fost construita de ei, cu mainile lor, dupa cum si-au imaginat ei castelele, pentru ca are ceva de casa boiereasca, de resedinta importanta si este cea mai frumoasa casa pe care am vazut-o vreodata. Inca mai exista dar sta sa cada. Daca as avea vreodata bani care sa-mi prisoseasca, as demola casa si as reconstrui-o la noi in curte, cu toate piesele originale pe care le-as mai putea recupera. Sper sa ajung macar sa-i fac poze, inainte de a se alege praful de tot, ca sa le arat copiilor mei si sa le fac astfel partase la copilaria mea. Mult timp, in adolescenta, cand imi faceam planuri de viitor, ma vedea locuind acolo. Apoi s-a dus tata, s-a dus mamaia, lucrurile s-au incurcat (mosteniri, tribunale), m-am apropiat de alte locuri si m-am zbatut pentru alte planuri. Uite, acum il inteleg pe H ca a renovat vila din Bucuresti unde s-a nascut si intr-un lux fantastic (pentru mine) isi respecta atat de tare casa incat chiar daca esti venit in vizita de afaceri trebuie sa intri descult.
Ei si normal ca miercuri facem o petrecere. Revin cu meniul pentru acasa si pentru la birou. Ca asa se obisnuieste sa aduci ceva de ziua ta la birou. Nu o fi corporatist si eu chiar am o oarecare jena apropo de familiarismul salbatic care se dezvolta pe nesimtite intre cei care ne petrecem 9 ore pe zi in aceeasi camera, preocupati de acelasi subiect, ascultand fara sa vrei conversatiile cu familia si cunoscand in cele mai mici amanunte, fara sa vrei repet, ce si cum se intampla in viata celuilalt. Dar desi ai cum sa scapi prin diverse tertipuri de genul o zi de concediu, parca prefer urarile de complezenta din pauza de masa cu gura plina de placinta decat urarile de a doua zi, cu note de "ce scartar esti!". Iar seara ma intalnesc cu cei carora le pasa intr-adevar de mine si care mananca placinta cu bucurie si placere ca inca suntem impreuna si iti doresc sa fim inca multi ani de aci inainte!