8 ianuarie 1993
O durere mica in spate... Apoi o alta durere, putin mai mare... Apoi o tensiune permanenta pe tot spatele. Ma trezesc. Astept de doua saptamani copilul care vrea sa vina pe lumea asta cat mai tarziu posibil. La spital vad dureri mai mari ca ale mele. O fata care pare un copil si-a pierdut contactul cu realitatea si s-a abandonat in durere. Eu inca suport. E inca suportabila. Sunt deja de cateva ore aici. Dar timpul nu mai are nicio valoare. Medicul e uimit ca ma vede: " Am crezut ca ai nascut demult." Il cheama Ion si ochii cetosi imi spun cam cat de mult a stat azi noapte sa petreaca. Decide sa ma opereze. O asistenta draguta, cu niste ochi mari ma atinge cu gesturi iubitoare. Le simt ca pe niste binecuvantari. "Ramai imbracata.", decide ea in sala de operatie efectiv inghetata. Nu cred sa fie mai mult de 5-6 grade inauntru. Nu mi-e frig. Dar ce imi e? Nu stiu. Dar ceva imi e. Imi e curaj. Nicicand nu am fost mai curajoasa si mai increzatoare. M-am trezit plutind pe coridor, cu fata lui Mircea aplecata spre mine, zambitoare. Aveam un singur gand: "Cum e copilul?" Nimeni nu imi spune nimic. La reanimare o doamna buna vegheaza in picioare in fata celor 6-7 paturi. Nu se misca de acolo decat ca sa se apropie de unul sau de altul dintre paturi. Mi se transmite un mesaj de pe hol. Ai mei sunt aici. Ii trimit sa vada copilul. "Cum e copilul?". Sunt constienta pe deplin. Revine cineva cu alt mesaj: "Am vazut copilul si e perfecta." Deci e fata.... Am un copil... Ceva indescriptibil se naste in mine: iubirea de mama. Si ma inunda, se instaureaza pentru totdeauna, ma transforma pentru totdeauna. Prin extensie incep sa o iubesc mai mult pe mama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu